Tag Archives: sci-fi

Isaac Asimov

Isaac Asimov

Literatură Science-Fiction

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Isaac Asimov (în rusă Исаак Азимов; pronunție în original în engleză conform AFI, /ˈaɪzək ˈæzɪmˌɔf/; n. 1920,[4] Petrovici[*], Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă[3][5][6][7] – d. 6 aprilie 1992,[8][9][10][11][12][13][14][15][16][17] BrooklynNew YorkSUA[18]) a fost un scriitor americanevreu născut în Rusiabiochimist, autor de mare succes și excepțional de prolific, cunoscut mai ales pentru lucrările sale științifico-fantastice și pentru cărțile de popularizare a științei. Cea mai faimoasă lucrare este seria Fundația, pe care a combinat-o mai târziu cu două alte serii ale sale, seria Imperiului Galactic și seria Roboților. A scris și romane polițiste și fantasy, precum și o mare cantitate de lucrări non-ficțiune. Asimov a scris și editat peste 500 de volume și estimativ 90.000 de scrisori sau cărți poștale și are lucrări în toate categoriile majore ale Sistemului Decimal Dewey, cu excepția filozofiei. Asimov a fost prin consens general un maestru al genului science-fiction, alături de Robert A. Heinlein și Arthur C. Clarke. A fost considerat a fi unul dintre membrii “Marelui Trio” al scriitorilor de science-fiction din timpul vieții sale.

Asimov a fost mult timp membru al Mensa, deși nu-i făcea mare plăcere — i-a descris drept „combativi intelectual”. Prefera mai degrabă să activeze drept președinte al Asociației Umaniste Americane (American Humanist Association — AHA). Asteroidul 5020 Asimov este numit în onoarea sa.

Biografie

Asimov s-a născut în jurul lui 2 ianuarie 1920 (aceasta este data sa de naștere menționată pentru scopuri oficiale; data exactă nu este cunoscută) în orășelul Petrovici din regiunea SmolenskRSFSR (astăzi Rusia), în familia de morari evrei a Anei Rașela Berman (Anna Rachel Berman) și a lui Iuda (Judah). Au emigrat în Statele Unite când Asimov avea trei ani; cum părinții vorbeau cu el doar idiș și engleză, nu a învățat niciodată rusa. Crescând în BrooklynNew York, a învățat singur să citească până la vârsta de cinci ani, și în tot timpul vieții, pe lângă engleză, a rămas fluent și în idiș. Părinții lui dețineau un magazin de dulciuri și era de așteptat ca întreaga familie să lucreze acolo. A văzut revistele pulp (reviste ieftine de ficțiune) expuse pentru vânzare în magazin și a început să le citească. În anii copilăriei sale a început să scrie propriile povești și până la vârsta de 19 ani a început să le și vândă revistelor de science-fiction.

A absolvit Universitatea Columbia în 1939, însă abia în 1948 a revenit să susțină acolo și doctoratul, în biochimie. În această perioadă, a petrecut trei ani din Al doilea război mondial lucrând la Stația de experimente aero-navale a Portului Militar din Philadelphia. După ce războiul s-a încheiat, a fost recrutat în Armata Statelor Unite, servind timp de nouă luni înainte de a fi disponibilizat onorabil. În cursul scurtei sale cariere militare, s-a ridicat la gradul de caporal pe baza abilităților sale de dactilografiere și a evitat pe puțin participarea în 1946 la testele bombei atomice din Atolul Bikini. După obținerea doctoratului, a predat în cadrul Universității Boston, cu care a rămas asociat toată viața. Din 1958, s-a decis să se preocupe în principal de cariera sa literară, întrucât venitul provenit din scrierile sale îl depășea deja pe cel datorat îndatoririlor academice, rămânând la Universitate doar într-o capacitate non-pedagogică. Asimov a rămas în facultate ca profesor asociat, fiind promovat în 1979 ca profesor titular ca recunoaștere a meritelor sale literare. Documentele sale personale sunt arhivate, începând cu 1965, în Biblioteca Memorială Mugar din cadrul Universității din Boston, căreia i le-a donat în urma cererii curatorului acesteia, Howard Gottlieb. Colecția ocupă 464 cutii de-a lungul a 71 de metri de spațiu de raft. În 1985, a devenit Președinte al Asociației Umaniste Americane, ocupând această poziție până la moartea sa în 1992; succesorul său a fost prietenul și scriitorul Kurt Vonnegut. A fost un prieten apropiat al creatorului Star TrekGene Roddenberry.

S-a căsătorit cu Gertrude Blugerman (1917-1990) la 26 iulie 1942, cu care a avut doi copii, David (n. 1951) și Robyn Joan (n. 1955). După o separare de mare durată, au divorțat în 1973, iar Asimov s-a căsătorit cu Janet O. Jeppson mai târziu în acel an. Gertrude, născută în Canada, a murit în Boston în 1990.

Asimov a fost un claustrofil; adică se bucura de spațiile mici, închise. În primul său volum de autobiografie, își amintește o dorință din copilărie de a deține un stand propriu de reviste într-o stație a Metroului din New York, în care s-ar fi închis pentru a citi în timp ce asculta zgomotul trenurilor.

Asimov se temea de zburat, făcând astfel doar două călătorii cu avionul în întreaga viață (odată în cursul muncii de la Stația experimentală aero-navală din Philadelphia în timpul celui de-al doilea război mondial și o dată la întoarcerea acasă de la baza armată din Oahu, Hawaii în 1946). Rareori călătorea pe distanțe mari, în parte pentru că aversiunea sa pentru avioane făcea călătoriile la mare distanță extrem de complicate. În ultimii săi ani, a aflat că îl bine dispun călătoriile de croazieră și, în mai multe rânduri, a devenit o parte a distracției croazierei, purtând discuții pe tema științei pe vapoare precum RMS Queen Elizabeth 2.

Avea un caracter extraordinar de jovial și de locvace, ceea ce-l făcea să fie deseori invitat să țină conferințe. Ieșit din comun era și simțul timpului: nu se uita niciodată la ceas, dar reușea fără excepție să vorbească exact cât fusese prevăzut.

Dexteritatea sa fizică era foarte scăzută. Nu a învățat niciodată să înoate sau să meargă pe bicicletă, deși a învățat să conducă o mașină, însă abia după ce s-a mutat în Boston. În cartea sa de glume Asimov râde din nou, descrie șofatul în Boston ca „anarhie pe roți”.

Asimov a murit la 6 aprilie 1992. La zece ani după moartea sa, ediția lui Janet Asimov a autobiografiei lui Isaac, A fost o viață bună, a dezvăluit că moartea sa a fost cauzată de SIDA; a contactat virusul HIV dintr-o transfuzie de sânge infectată, în timpul operației la inimă din 1983. Cauza propriu-zisă a morții a fost cedarea cardiacă și renală, drept complicații ale SIDA. Janet Asimov susține că doctorii lui Isaac i-au încurajat în a nu dezvălui boala sa, în timp ce revista Locus publicase în aprilie 2002 că însăși Janet a vrut să păstreze acest fapt secret.[19]

Cariera de scriitor

Privire generală

Cariera lui Asimov se poate împărți în mai multe perioade. Cariera timpurie, dominată de science-fiction, a început în jurul anului 1940 cu povestiri scurte.

Aceasta a durat până în jurul anului 1958, și a luat sfârșit după publicarea romanului Soarele gol. După aceasta, el a publicat cu preponderență literatură non-ficțiune, și doar rareori science-fiction.

În următorul sfert de veac el a scris doar patru romane science-fiction. După 1982, a început cea de-a doua parte a carierei sale în domeniul S. F., cu publicarea romanului Marginea Fundației. După aceasta și până la sfârșitul vieții, Asimov a publicat multe continuări ale romanelor existente, într-o manieră pe care n-a premeditat-o inițial.

Science-fiction

Asimov și-a început cariera prin publicarea unei povestiri într-un magazin de science-fiction în 1939Naufragiat pe Vesta, scrisă la doar 18 ani; puțin mai târziu, a publicat povestea scurtă “Căderea nopții” (1941), descrisă în Bewildering Stories, numărul 8, ca una dintre “cele mai faimoase povestiri science-fiction ale tuturor timpurilor”.[20] În 1968, Asociația Scriitorilor de SF (Science-fiction Writers of America) a votat “Căderea nopții” drept cea mai bună povestire scurtă SF scrisă vreodată.[21] În scurta antologie Căderea nopții și alte povestiri, autorul scrie “Scrierea ‘Căderii nopții’ a fost un punct marcant în carierea mea profesională… dintr-o dată eram luat în serios și lumea science-fiction-ului a devenit conștientă că exist. Cu trecerea timpului, de fapt, s-a dovedit că scrisesem un ‘clasic’.”

În 1942, a început să scrie seria Fundația—mai târziu reunită în Trilogia FundațieiFundația (1951), Fundația și Imperiul (1952), și A doua Fundație (1953) — care povestește căderea și renașterea unui vast imperiu interstelar, într-un univers din viitor. Acestea, împreună cu seria Roboților, sunt cele mai faimoase scrieri de science-fiction ale sale. Mulți ani mai târziu a continuat seria cu Marginea Fundației (1982) și Fundația și Pământul (1986) și apoi s-a “întors” în perioada dinaintea acțiunii trilogiei inițiale cu Preludiul Fundației (1988) și Fundația Renăscută (1992).

Povestirile cu roboți—dintre care multe sunt colectate în Eu, robotul (1950) — au fost începute cam în aceeași perioadă cu Fundația și se bazează pe un set de reguli de etică pentru roboți și mașini inteligente, numite Cele trei legi ale roboticii, care au influențat profund alți scriitori și gânditori în privința acestui subiect. O astfel de poveste scurtă, Omul bicentenar, a fost ecranizată într-un film avându-l ca actor principal pe Robin Williams.

În 1948 a scris o povestire umoristică pseudo-științifică, Proprietățile Endocronice ale Tiotimolinei Resublimate, în care inventase o nouă substanță, utilizabilă pentru a călători în timp. La acea vreme își pregătea lucrarea de doctorat, așa că s-a temut că povestirea îi va afecta negativ obținerea doctoratului și a cerut editurii să-i publice textul sub un pseudonim. Totuși, povestirea a fost publicată din greșeală cu numele său adevărat, iar examinarea sa cu ocazia prezentării lucrării a fost îndeajuns de severă cât să-l îngrijoreze serios. Mai mult, la finalul acesteia, a fost întrebat explicit despre caracteristicile termodinamice ale substanței tiotimolină. După o așteptare de 20 de minute, a primit rezultatul: devenise Dr. Asimov.Robert HeinleinL. Sprague de Camp și Isaac Asimov, Philadelphia Navy Yard, 1944

În anii 1950, pe care îi consideră decada de aur a activității sale, a continuat să scrie povestiri scurte pentru reviste SF. O parte dintre acestea sunt incluse în antologia Best Of, inclusiv “Întrebarea finală” (1956), care studia problema dacă este omenirea capabilă să stopeze și să inverseze entropia. Acest text a fost favoritul său, și este considerat concurent al Căderii nopții. Referitor la el, Asimov a scris în 1973:De ce este favoritul meu? Pe de o parte, ideea mi-a venit toată o dată și nu a fost nevoie să o analizez în detaliu; am scris-o într-un ritm intens și nu a trebuit să o mai modific aproape deloc. Acest gen de lucruri apropie întotdeauna povestea de autorul său.Apoi, de asemenea, a avut un efect nemaipomenit asupra cititorilor mei. De foarte multe ori mi se scrie pentru a mă întreba asupra titlului exact al unei povestiri pe care aș fi scris-o, și a mă ruga să menționez unde poate fi găsită aceasta. Cititorii nu-și amintesc titlul, dar din descriere reiese că este vorba despre “Întrebarea finală”. Acestea au făcut ca în momentul în care am primit un telefon de mare distanță din partea cuiva cu o voce disperată, care a început astfel: “Dr. Asimov, am citit o poveste pe care cred că ați scris-o dumneavoastră, dar al cărei titlu nu mi-l mai amintesc…”, să îl întrerup pentru a spune că era “Întrebarea finală”. După ce i-am descris subiectul acesteia, s-a dovedit a fi într-adevăr povestirea căutată, ceea ce l-a convins pe bărbatul respectiv că pot să citesc gândurile de la distanțe de mii de kilometri.

Non-ficțiune

La sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, Asimov și-a schimbat oarecum centrul de interes și a micșorat numărul operelor de ficțiune produse (a publicat doar patru romane între Soarele gol din 1957 și Marginea Fundației în 1982, iar două dintre acestea erau romane de mistere). În același timp însă a crescut considerabil producția operelor de non-ficțiune, în special pe teme științifice; lansarea primului satelit artificial, Sputnik, în 1957 a indus în cadrul opiniei publice a Statelor Unite impresia că există o distanță de recuperat în domeniul științific, iar editorii americani s-au grăbit să umple acest gol cu orice ar fi produs Asimov. Astfel, a primit foarte multe comenzi din partea acestora și s-a pus pe scris. De asemenea, revista Magazine of Fantasy and Science-fiction l-a invitat să contribuie la un editorial lunar pe teme de popularizare a științei, în care Asimov avea o totală libertate de alegere. Primul articol de acest gen a apărut în noiembrie 1958, și au fost publicate în total 399, lună de lună, până în momentul morții autorului. Toate editorialele au fost adunate periodic în cărți editate de cel mai important editor al său, Doubleday and Company, și au contribuit la stabilirea reputației sale de “Mare Lămuritor” al științei.

A publicat de asemenea Ghidul lui Asimov în explicarea Bibliei, în două volume — Vechiul Testament în 1967 și Noul Testament în 1969 –, pe care apoi (în 1981) le-a republicat într-un singur volum de 1300 de pagini. Oferind hărți și tabele, ghidul parcurge toate cărțile Bibliei, în ordine, explicând istoria fiecăreia în parte și influențele politice la care a fost supusă, și detaliind biografiile personajelor importante.

A publicat două volume cu caracter autobiografic: Cu amintiri încă verzi (1979) și Bucuria o mai simt încă (1980). Cea de-a treia autobiografie, I. Asimov: Memorii, ( joc de cuvinte care trimite la I, Robot, titlul original al cărții Eu, robotul), a fost publicată în aprilie 1994. Epilogul cărții a fost scris de Janet Asimov (născută Jeppson), la puțin timp după moartea sa.

Asimov a scris și eseuri despre situația socială din America, printre care se numără și “Gândirea despre gândire” and “Science: Knock Plastic” (1967). Spre sfârșitul vieții a început să scrie versuri umoristice, începând cu volumul din 1975Lecherous Limericks.

Stil

Caracteristici

Unul dintre primele lucruri vizibile în scrierile de ficțiune ale lui Asimov îl reprezintă stilul simplu. În 1980, profesorul emerit de limbă și literatură engleză de la Universitatea din Kansas, James Gunn, scria despre Eu, robotul:[22]„Cu excepția a două povestiri — “Mincinosul” și “Evidența” — nu avem de-a face cu povestiri în care personajul să joace un rol important. Aproape toate intrigile se dezvoltă în jurul conversațiilor, acțiunea fiind puțină sau lipsind cu desăvârșire. Nu apar nici descrieri sau elemente de culoare locală de vreun fel. Dialogul poate fi considerat funcțional, iar stilul transparent, în cel mai bun caz – … Povestirile cu roboți – și, de fapt, aproape întreaga ficțiune a lui Asimov – se desfășoară pe o scenă aproape goală.”

Gunn remarcă faptul că există locuri în care stilul lui Asimov se ridică la înălțimea situației, citând în acest sens punctul culminant din “Mincinosul”. Personaje creionate mai detaliat apar în perioade cheie ale narațiunilor sale: Susan Calvin în “Mincinosul” și “Evidența”, Arkady Darell în A doua Fundație, Elijah Baley în Cavernele de oțel și Hari Seldon în preludiile Fundației. Asimov răspunde acestor critici la începutul cărții Nemesis:[23]„Cu multă vreme în urmă, m-am hotărât să urmez cu strășnicie, în toate scrierile mele, o regulă de căpătâi: claritatea. Am renunțat de mult la orice tentativă de a scrie într-un stil poetic, simbolic sau experimental, sau în orice alt stil care ar putea (dacă aș fi destul de bun) să-mi asigure un premiu Pulitzer. Mă străduiesc, de atunci, să scriu pur și simplu clar și în acest fel să stabilesc o relație caldă între mine și cititorii mei, iar criticii… ei bine, ei pot face ce poftesc.[24]

Unele dintre elementele tehnologiei viitorului imaginate de Asimov în anii ’40 și ’50 au devenit perimate. De exemplu, el descria roboți și calculatoare puternice dintr-un viitor îndepărtat care funcționează cu cartele perforate și ingineri care folosesc rigla de calcul. Într-o scenă dramatică din Fundația și Imperiul, un personaj află veștile dintr-un ziar cumpărat de la un automat. Desigur, aceste lucruri apar în cazul oricărui scriitor de science fiction și au un impact critic nesemnificativ.

Povestirile sale prezintă și incoerențe interne ocazionale: de exemplu, numele și datele folosite în seria Fundația nu se află întotdeauna în deplină concordanță unele cu altele. Unele dintre aceste erori pot fi atribuite greșelilor comise de personaje, deoarece acestea sunt rareori bine informate în legătură cu situația în care se află. Altele însă provin din perioada lungă de timp scursă dintre începuturile seriei Fundației și reluarea ei; uneori, noile descoperiri științifice l-au obligat pe autor să revizuiască propria istorie ficțională.

În afara cărților scrise de Gunn și Patrouch, se constată o anume sărăcie a criticii “literare” în ceea ce îl privește pe Asimov (mai ales ținând cont de volumul scrierilor sale). Cowart și Wymer enunță un posibil motiv în Dictionary of Literary Biography (1981):„Textele sale nu pot fi supuse lesne criticii literare tradiționale deoarece are obiceiul de a se axa pe intrigă, spunându-i cititorului pe față ce se întâmplă în povestire și de ce se întâmplă. De fapt, mare parte a dialogului prezent în povestirile asimoviene și în mod special în trilogia Fundației este dedicat tocmai acestui gen de expuneri. Povestirile care spun ce vor într-un mod lipsit de ambiguitate sunt dificil de tratat de către erudiți, deoarece aceștia nu prea au ce interpreta.”

Pentru a fi corecți, Gunn și Patrouch recunosc în analiza făcută cărților lui Asimov că un stil clar și direct reprezintă și el un stil. Cartea din 1982 a lui Gunn atinge profunzimi considerabile comentând fiecare dintre romanele publicate până la acea dată de Asimov. El nu ridică în slăvi întreaga ficțiune asimoviană (cum nu o face nici Patrouch), dar compară unele pasaje din Cavernele de oțel cu opera lui Proust. Când se referă la modul în care este descrisă căderea nopții peste New York City, Gunn spune că proza lui Asimov “nu trebuie să se rușineze în prezența societății literare”.

Deși se mândrea cu stilul lipsit de ornamente (pentru care l-a desemnat pe Clifford D. Simak ca influență), Asimov agrea folosirea structurilor narative complexe în textele sale mai lungi, aranjând uneori capitolele într-o altă ordine decât cea cronologică. Unii cititori au fost deranjați de acest lucru, plângându-se că non-linearitatea nu merită bătaia de cap și influențează claritatea poveștii. De exemplu, prima treime din romanul Zeii înșiși începe cu capitolul 6, apoi revine de mai multe ori pentru a completa materialul anterior.[25] (John W. Campbell îl sfătuise pe Asimov să înceapă povestirile cât mai târziu în cadrul acțiunii. Acest sfat l-a ajutat pe Asimov să creeze “Raționament“, una dintre primele povestiri cu roboți. Vezi In Memory Yet Green pentru detalii legate de acea perioadă.) Patrouch găsea dăunătoare romanului intercalarea flashback-urilor din Curenții spațiului, ajungând până acolo încât doar un “fan înrăit al lui Asimov” ar fi savurat-o. Tendința lui Asimov de a-și modifica cronologia este extrem de vizibilă și în romanul Nemesis, în care un grup de personaje trăiește în “prezent”, iar altul începe acțiunea “trecut”, cu cincisprezece ani mai devreme și înaintează în timp spre perioada primului grup.

În 2002, Donald Palumbo, un profesor de engleză de la East Carolina University, a publicat Chaos Theory, Asimov’s Foundations and Robots, and Herbert’s Dune: The Fractal Aesthetic of Epic Science Fiction („Teoria Haosului, Fundația și Roboții lui Asimov și Dune a lui Herbert: Estetica fractală a science fictionului epic”), care include o analiză a structurilor narative asimoviene și le compară cu conceptul științific al fractalilor și cu teoria haosului. Palumbo este de părere că, deși elementele tradiționale ale literaturii (cum sunt simbolismul și caracterizarea) lipsesc parțial sau total, seriile Fundației și Roboților rămân fascinante. Conform lui, complexitatea utilitaristă a construcțiilor sale narative dă naștere unei structuri simterice recursive percepută cu ochii minții.

Limitări

Viața extraterestră

Asimov a fost criticat și pentru absența aproape totală a sexualității și a vieții extraterestre din scrierile sale SF. El a explicat la un moment dat că reținerea sa în a scrie despre extratereștri are la bază un eveniment de la începutul carierei sale, în care editorul revistei AstoundingJohn Campbell i-a respins o povestire pentru că extratereștrii erau portretizați ca superiori oamenilor. El a decis ca, decât să creeze personaje extraterestre slabe, ar fi mai bine să nu mai scrie deloc despre ele. Totuși, romanul Zeii înșiși conține extratereștri, sex și sex extraterestru, cartea fiind recompensată cu premiul Nebula pentru “Cel mai bun roman” în 1972,[26] și premiul Hugo la aceeași categorie în 1973.[27] Asimov spunea că, dintre toate scrierile sale, cel mai mândru era de secțiunea mediană din Zeii înșiși, parte care tratează aceste teme.[28]

În nuvela câștigătoare a premiului Hugo Gold, Asimov vorbește despre un autor bazat în mod clar pe propria persoană, a cărui carte (Zeii înșiși) a fost adaptată într-o “dramă-computerizată”, un fel de animație computerizată fotorealistă. Regizorul îl critică pe Asimovul fictiv (“Gregory Laborian”) pentru că a folosit un stil extrem de non-vizual, care face dificilă adaptarea operei sale, iar autorul se apără explicând că el se bazează mai mult pe idei și dialog decât pe descrieri pentru a se face înțeles.Gen și probleme sociale

Asimov a fost criticat și pentru absența personajelor feminine puternice din prima perioadă a operei sale. În scrierile autobiografice de genul nuvelei Gold (“Women and Science Fiction”), el pune acest lucru pe seama lipsei de experiență. Romanele ulterioare conțin mai multe personaje feminine, dar folosește în esență același stil ca și în povestirile sale SF mai vechi, lucru care a adus problema în fața unei audiențe mai largi. De exemplu, în numărul din 25 august 1985 din Washington Post, secțiunea “Lumea cărții” descrie astfel Roboții și Imperiul:„În 1940, oamenii lui Asimov reprezentau portrete masculine ale americanilor din 1940 și la fel sunt și acum. Roboții lui erau tinichele care aduceau cu un Studebaker vechi și la fel sunt și acum; poveștile cu roboți se bazau pe o distincție tot mai greu de făcut între inteligențele artificiale mobile și imobile și la fel o fac și acum. În universul asimovian, din cauză că a fost conceput cu mult timp în urmă și pentru că autorul detestă confuzia, nu apar calculatoare cu un impact notabil, societatea nu e complexă, nu avem de-a face cu ingineria genetică, extratereștrii, arcologii, multivers, clone, păcat sau sex; eroii săi (în cazul de față R. Daneel Olivaw, pe care l-am întâlnit pentru prima dată în Cavernele de oțel) nu simte presiunea informației, lucru comun în ziua de azi; ei nu sunt schimbați de viitorul asimovian, pentru că acesta este foarte atent ordonat.”

Cu toate acestea, în Soarele gol (1957) problemele sociale se află la baza intrigii, iar ingineria genetică reprezintă o componentă fundamentală a societății, iar cititorului îi sunt prezentate arcologii inversate în care elementul central îl constituie o singură persoană. De asemenea, nașterea artificială reprezintă țelul conducătorilor societății, iar necesitățile de natură sexuală reprezintă o caracteristică importantă a personajului principal feminin (prezentată conform standardelor din anii ’50).

Orientări intelectuale

Religie

Isaac Asimov a fost un ateu, un umanist și un raționalist.[29] El nu s-a opus convingerilor religioase ale altora, dar a luat frecvent poziție împotriva credințelor superstițioase și pseudoștiințifice care încercau să treacă drept știință veritabilă. În timpul copilăriei sale, tatăl și mama lui au urmat tradițiile iudaismului ortodox – deși nu în aceeași măsură ca atunci când locuiau la Petrovici – însă nu l-au obligat pe tânărul Isaac să le urmeze. Astfel, el a crescut fără a avea parte de puternice influențe religioase, ajungând să considere că Tora prezintă mitologia ebraică în același fel în care Iliada a înregistrat mitologia greacă. Așa cum se vede din cărțile sale Treasury of Humor și Asimov Laughs Again, lui Asimov îi plăcea să spună glume în care apăreau DumnezeuSatanGrădina EdenuluiIerusalimul sau alte subiecte religioase, considerând că o glumă bună poate da de gândit mai mult decât o face o discuție filozofică.

Pentru o scurtă perioadă de timp, tatăl său a lucrat la sinagoga locală[30], lucru care a stat la baza cărții viitoare Asimov’s Guide to the Bible, o analiză a fondării istorice a Vechiului și Noului Testament. Multă vreme, Asimov s-a autointitulat un ateu, dar era de părere că acesta nu este un termen adecvat, deoarece descrie ceea ce nu crede, nu ceea ce crede. În cele din urmă s-a autointitulat “umanist”, considerând că acesta este un termen mai practic, dar a continuat să se considere evreu[31], lucru recunoscut în introducerea la antologia SF-ului ebraic editată de Jack DannWandering Stars: “Nu merg la slujbe, nu urmez niciun ritual și nu am mers niciodată la acel curios rit adolescentin numit Bar Mitzvah. Nu contează. Sunt evreu.”

În ultima sa autobiografie, Asimov scria: “Dacă nu aș fi fost ateu, aș fi crezut într-un Dumnezeu care ar fi ales să salveze oamenii pe baza întregii lor vieți și nu a vorbelor lor. Cred că ar fi preferat un ateu cinstit și drept unui evanghelist TV ale cărui cuvinte zilnice sunt Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu și a cărui fiecare faptă este necinste, necinste, necinste.”[32] În aceeași carte afirmă că, după părerea sa, Iadul reprezintă “visul bolnav al unui sadic”; Asimov se întreba de ce, dacă până și guvernele umane vor să pună punct pedepselor crude, nu ar fi și pedepsele vieții de apoi limitate din punct de vedere temporal? Asimov a respins ideea că o credință sau acțiune umană ar merita pedeapsa eternă. El pretindea că, dacă ar exista o viață de apoi, cea mai îndelungată și severă pedeapsă ar trebuie rezervată celor care “l-au defăimat pe Dumnezeu inventând Iadul”.[33]

Politică

Asimov a devenit un suporter devotat al Partidului Democrat în timpul politicii New Deal, rămânând în continuare un liberal. El a protestat împotriva Războiului din Vietnam din anii ’60 și l-a susținut public pe George McGovern în cadrul unui interviu televizat din anii ’70. El era nemulțumit de ceea ce considera o atitudine “irațională” promovată de mulți activiști politici radicali începând de la sfârșitul anilor ’60. În a doua sa autobiografie, In Joy Still Felt, Asimov își amintea de întâlnirea cu Abbie Hoffman, rămânând cu impresia că eroii mișcării contra-culturale din anii ’60 au fost purtați de un val emoțional care, în cele din urmă, i-a lăsat eșuați într-un “tărâm spiritual al nimănui”, din care se întreba dacă vor mai putea reveni vreodată. (Această atitudine este ilustrată de un pasaj faimos din Frică și dezgust în Las Vegas al lui Hunter S. Thompson.)

El i s-a opus vehement lui Richard Nixon, considerându-l “un escroc și un mincinos” și a urmărit zi de zi evenimentele afacerii Watergate, fiind mulțumit că președintele a fost forțat să demisioneze. El a fost consternat de scuza găsită de succesorul lui Nixon pentru faptele acestuia: “Nu m-a impresionat argumentul că a ajutat națiunea să evite o grea încercare. După părerea mea, încercarea era necesară pentru a ne asigura că așa ceva nu se va mai înrâmpla.”

Probleme sociale

Asimov se considera un feminist încă dinainte de răspândirea mișcării feministe; el glumea spunând că își dorea ca femeile să fie libere “pentru că nu îmi place când atacă”.[34] Pe un ton mai serios, a argumentat că problema drepturilor femeilor era strâns legată de cea a controlului populației. Mai mult, el credea că homosexualitatea trebuie considerată un “drept moral”, ca și orice altă activitate sexuală liber consimțită care nu ducea la reproducere.[35] A lansat multe apeluri pentru controlul creșterii populației reflectând perspectiva articulată de oameni de la Thomas Malthus și până la Paul R. Ehrlich.

Probleme ecologice

Faptul că Asimov a luat apărarea aplicațiilor civile ale energiei nucleare chiar și după incidentul de la centrala Three Mile Island, a dus la deteriorarea relațiilor sale cu unii dintre colegii săi liberali. Într-o scrisoare tipărită în Yours, Isaac Asimov[35] el declara că, deși prefera să trăiască “într-un loc neprimejdios” decât lângă un reactor nuclear, ar prefera o casă lângă o centrală nucleară decât într-o mahala din Love Canal, sau lângă “o centrală a celor de la Union Carbide care produce izocianat de metil” (aluzie la Catastrofa de la Bhopal).

În ultimii ani ai vieții, Asimov a pus deteriorarea nivelului de trai din New York City pe seama micșorării taxelor cauzată de migrația segregaționistă către suburbii (“white flight”). Ultima sa carte de non-ficțiune, Our Angry Earth (1991, scrisă în colaborare cu vechiul său prieten, autorul SF Frederik Pohl), tratează problema crizei mediului, prin prisma încălzirii globale și distrugerea stratului de ozon.

Alți autori

Asimov a declarat atât în autobiografia sa, cât și într-o serie de eseuri, că i-au plăcut scrierile lui J. R. R. Tolkien. El omagiază Stăpânul inelelor într-o povestire din seria “Black Widowers”. (În scrisoarea trimisă lui Charlotte și Denis Plimmer, care îl intervievaseră anterior pentru Daily Telegraph Magazine, Tolkien a declarat că îi plăceau scrierile SF ale lui Isaac Asimov.)

El i-a admirat pe numeroși contemporani ai săi, în particular pe colegul său din domeniul SF-ului Arthur C. Clarke, împreună cu care a semnat “Tratatul din Park Avenue”, care stipula că Clarke era liber să se refere la el ca la cel mai bun scriitor SF din lume (Asimov fiind pe locul doi), iar Asimov era liber să se refere la el în același fel (Clarke fiind pe locul doi). El a recunoscut superioritatea talentului unui număr de colegi scriitori, spunând despre Harlan Ellison că “este (în opinia mea) unul dintre cei mai buni scriitori din lume, mult mai îndemânatic în această artă decât mine”.

Cauza morții

Asimov a murit la 6 aprilie 1992, având HIV luat de la o transfuzie de sânge infectată din timpul unei operații pe inimă din 1983SIDA a fost recunoscută drept cauza morții abia zece ani mai târziu, în biografia „A fost o viață bună” scrisă de soția sa, Janet Asimov.

Citate

Wikicitat

La Wikicitat găsiți citate legate de Isaac Asimov.

  • „Dacă doctorul mi-ar spune că mai am doar șase minute de trăit, n-aș înlemni. Aș începe să scriu puțin mai repede.”
  • „Pentru mine, scrisul este doar gândirea prin intermediul degetelor.”
  • „Violența este ultimul refugiu al celor incompetenți.” — Salvor Hardin, personaj din seria Fundația.
  • „Voi fi ținut minte pentru Trilogia Fundației și pentru Cele Trei Legi ale Roboticii. Însă pentru ce aș vrea să fiu ținut minte nu este o carte, sau o duzină de cărți. Orice lucru aș fi scris poate fi egalat sau chiar întrecut de către altcineva. Însă totalitatea lucrărilor mele, din punctele de vedere ale cantității, calității și diversității, nu mai poate fi întâlnită la nimeni altcineva. Pentru aceasta vreau să fiu ținut minte.” — 20 septembrie 1973.

Bibliografie selectivă

Articol principal: Bibliografia lui Isaac Asimov.

Romane SF

În ordine cronologică:

Colecții de proză scurtă SF

Romane polițiste

Colecții de proză scurtă polițistă

  • Poveștile văduvilor negri (1974)
  • Alte povești ale văduvilor negri (1976)
  • Dosarul văduvilor negri (1980)
  • Misterele de la Union Club (1983)
  • Banchetul văduvilor negri (1984)
  • Cele mai bune povestiri polițiste ale lui Isaac Asimov (1986)
  • Enigmele văduvilor negri (1990)
  • Întoarcerea văduvilor negri (2003)

Non-ficțiune

Vezi și

sursă wikipedia.ro

A. E. van Vogt

A. E. van Vogt

A. E. van Vogt – De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Alfred Elton van Vogt (A. E. van Voght) (născut 26 aprilie 1912; decedat 26 ianuarie 2000) a fost un autor de science fiction de origine canadiană, considerat de unii ca fiind cel mai popular și complex scriitor de science fiction de la mijlocul secolului XX: “Epoca de Aur” a genului.

Tinerețea

Van Vogt s-a născut într-o fermă din Edenburg, o comunitate de ruși menoniți situată la est de Gretna, Manitoba, Canada. Până când a împlinit patru ani, van Vogt și familia lui au folosit acasă doar un dialect neerlandez.[3] Tatăl lui Van Vogt, un avocat, s-a mutat cu familia sa de mai multe ori, lucru dezagreat de fiul său, care remarca ulterior:

„Copilăria a fost o perioadă îngrozitoare. Eram ca un vas fără ancoră care e dus de furtună prin întuneric. Mereu și mereu, căutam un adăpost, doar pentru a fi din nou obligat să caut altul.[3]

După ce și-a început cariera scriitoricească colaborând cu reviste pulp de “confesiuni adevărate” cum ar fi True Story, van Vogt a decis să treacă la ceva ce îi plăcea, science fiction-ul.[4]

Prima povestire SF publicată, “Black Destroyer” (Astounding Science Fiction, iulie 1939), a fost inspirată de Voyage of the Beagle de Charles Darwin.[5] Povestea descrie o formă de viață extraterestră fioroasă, carnivoră, care vânează echipajul unei nave spațiale de explorare. A fost povestea ilustrată pe coperta [6] numărului respectiv din Astounding, fiind descrisă uneori ca deschizătoarea “Epocii de Aur” a science fiction-ului.[7] Povestirea a servit ca sursă de inspirație pentru numeroase filme SF.[note 1] În 1950, împreună cu “War of Nerves” (1950), “Discord in Scarlet” (1939) și “M33 in Andromeda” (1943) a format romanul Odiseea navei Space Beagle (1950).

În 1941, van Vogt a decis să devină sciitor full-time, părăsindu-și slujba de la Departamentul de Apărare Națională. Foarte prolific timp de câțiva ani, van Vogt a scris o serie de povestiri. În anii ’50, multe dintre ele au fost „aranjate” pentru a putea fi puse laolaltă în cadrul unor romane. Când au fost alăturate povestiri legate între ele (de ex. Războiul împotriva rulilor), rezultatul a fost un succes. Când nu (de ex. Quest for the Future), povestirile disparate aruncate laolaltă au dus la o intrigă lipsită de coerență.

Unul dintre cele mai cunoscute romane din această perioadă este Slan, serializat inițial în Astounding Science Fiction (septembrie – decembrie 1940). Folosindu una dintre temele care va deveni usuală pentru van Vogt, se povestește istoria unui supraom de 9 ani care trăiește într-o lume în care semenii săi sunt uciși de Homo sapiens.

Filozofia de după război

În 1944, van Vogt s-a mutat în Hollywood, California, loc în care scrierile sale au căpătat o nouă dimensiune după Al Doilea Război Mondial. Van Vogt a fost întotdeauna interesat de ideea unor sisteme de cunoaștere atotcuprinzătoare (similar meta-sistemelor actuale) – personajele din prima lui povestire folosesc un sistem numit ‘Nexialism’ pentru a analiza comportamentul extraterestru – și de semantica generală a lui Alfred Korzybski.

Pornind de la aceste concepte, van Vogt a scris trei romane: Lumea non-A și Jucătorii non-A în anii ’40 și Sfârșitul non-A în anii ’80. Non-A, sau logica non-aristoteliană se referă la capacitatea de a folosi intuiția și logica intuitivă în locul deducției logice, reflexive, condiționate.

Van Vogt a fost afectat de revelația politicilor de stat totalitariste care au apărut după Al Doilea Război Mondial. El a scris un roman mainstream a cărui acțiune se petrece în China comunistă, The Violent Man (1962), susținând că, pentru cercetările făcute la scrierea cărții, a citit 100 de cărți despre China. În această carte a încorporat viziunea sa asupra “tipului bărbaților violenți”, pe care îi descrie ca “bărbați care trebuie să aibă dreptate”, bărbați care „atrag imediat femeile” și despre care spune că sunt oamenii care “conduc lumea”.

În același timp, în ficțiunile sale, van Vogt a fost atras de monarhia absolută ca formă de guvernământ.[8] Așa s-a întâmplat, de exemplu, în seria Arsenalele din Isher, seria Mixed Men și în povestiri ca “Heir Apparent”, al cărei protagonist este descris ca un “dictator benevol”.

Van Vogt și-a sistematizat metoda de scris, folosind scene de aproximativ 800 de cuvinte acolo unde apărea o nouă complicație sau se rezolva ceva. Câteva dintre povestirile sale pun accentul pe rezolvările temporale, aceasta fiind o temă preferată a autorului. El a declarat că și-a însușit multe dintre tehnicile sale de scriere din trei cărți: “Narrative Technique” de Thomas Uzzell și “The Only Two Ways to Write a Story” plus “Twenty Problems of the Short-Story Writer“, ambele de John Gallishaw.[9]

Conform declarațiilor sale, multe dintre idei i-au venit în vis. De-a lungul vieții sale de scriitor a avut grijă să fie trezit din somn la fiecare 90 de minute, pentru a-și nota visele.[10]

În anii ’50, van Vogt s-a implicat pentru scurtă vreme în proiectele de dianetică ale lui L. Ron Hubbard. Van Vogt a lucrat în Los Angeles în cadrul unui precursor al bisericii scientologice a lui Hubbard, înainte de a se înstrăina de el și de metodele sale. Pentru câțiva ani s-a oprit din scris, susținând că este hărțuit și intimidat de acoliții lui Hubbard. În această perioadă s-a limitat la revizuirea povestirilor vechi, pentru a le pune laolaltă și a le transforma în romane: Star Cluster (1952), Războiul împotriva rulilor (1959), Bestia (1963) și cele două romane din ciclul “Linn”, inspirate (ca și seria Fundației a lui Asimov) de căderea imperiului roman. În anii ’60 a revenit la scris, în special la invitația lui Frederik Pohl, rămânând la Hollywood împreună cu a doua soție, Lydia Bereginsky, care a avut grijă de el până la moarte. În ultima parte a vieții, romanele sale au fost concepute și scrise ca opere unitare. Van Vogt a murit la Los Angeles pe 26 ianuarie 2000, de Alzheimer.

Recepție critică

Opiniile critice legate de calitatea operei lui van Vogt sunt extrem de variate.

Unul dintre primii critici a fost scriitorul Damon Knight. În eseul In Search of Wonder,[8] intitulat “Cosmic Jerrybuilder: A. E. van Vogt”, Knight a făcut remarca faioamsă că van Vogt “nu este uriaș; este un pigmeu care a învățat să folosească o mașină de scris prea mare.” Knight descrie Lumea non-A ca “una dintre cele mai proaste povestiri de science fiction care pretinde că e pentru adulți publicate vreodată.” Despre stilul de scris al lui van Vogt, Knight a spus:

Din punctul meu de vedere, van Vogt eșuează continuu în a fi scriitor din următoarele motive: 1. Intriga cărților sale nu rezistă în fața celei mai elementare analize. 2. Cuvintele și frazeologia alese de el sunt neîndemânatice și lipsite de sensibilitate. 3. Nu este capabil nici să vizualizeze o scenă, nici să creeze personaje reale.

Despre Imperiul atomului Knight a scris:

„Dacă îți poți lăsa deoparte rațiunea – ceea ce pare foarte ușor pentru mulți dintre fanii lui van Vogt – îți va plăcea această carte.”

Knight și-a exprimat și dezacordul față de vederile politice ale lui van Vogt, remarcând că povestirile sale prezintă aproape invariabil monarhia absolută într-o lumină favorabilă.

Pe de altă parte, când scriitorul Philip K. Dick a fost întrebat [11] care scriitor de science fiction i-a influențat cel mai mult opera, el a răspuns:

„Am început să citesc SF pe la doisprezece ani și am citit cât de mult am putut, așa încât am citit orice autor care scria despre asta pe atunci. Dar nu există niciun dubiu despre cel care m-a fascinat cel mai mult, iar acesta este A.E. van Vogt. În scrierile sale există o calitate misterioasă, mai ales în Lumea non-A. Toate părțile acelei cărți nu stau laolaltă; toate ingredientele nu dau ceva coerent. La ora actuală, unii oameni critică asta, considerând-o dovadă de scriere neîngrijită, slabă. Dar pe mine m-a fascinat cel mai mult faptul că asta seamănă cu realitatea mai mult decât scrierile oricui din sau dinafara science fictionului.”

Dick l-a apărat pe van Vogt de criticile lui Damon Knight:

„Damon consideră că un univers în care oamenii cad prin podea este o dovadă de artă de slabă calitate. E ca și cum el ar vedea o povestire în același mod în care un diriginte de șantier vede construirea unei case. Dar realitatea este, de fapt, un talmeș-balmeș, iar asta o face captivantă. Întrebarea este: cât de frică îți este de haos? Și cât de confortabil te simți când totul e ordonat? Van Vogt m-a influențat atât de mult pentru că m-a făcut să apreciez calitatea haotică misterioasă a universului, de care nu trebuie să mă tem.”

Într-o recenzie din Transfinite: The Essential A.E. van Vogt, scriitorul science fiction Paul Di Filippo spunea:

„Van Vogt știa exact ce făcea în fiecare dintre scrierile sale de ficțiune. Nu prea găsești cuvinte de prisos în povestirile sale… Intrigile sale sunt minuni formate din piese care se întrepătrund, terminându-se deseori cu surprize și șocuri, pure subterfugii de paradigmă, care sunt printre conceptele cel mai greu de descris. Iar materialul intelectual prezent în ficțiunile sale, prețiozitățile și observațiile despre cultura și comportamentul oamenilor și extratereștrilor, reflectă o minte cercetătoare… Fiecare poveste conține un nou unghi, o pantă unică, care o face să iasă în evidență.[12]

În The John W. Campbell Letters, Campbell spunea, “Eroul te prinde din primul paragraf, face un nod și te ține legat în toate paragrafele care urmează – inclusiv în ultimul.”[13][14]

Harlan Ellison (care a început să îl citească pe van Vogt în adolescență[15] scria: “Van a fost primul scriitor care a luminat călle limitate în care am fost învățat să văd universul și condiția umană.”[13]

În 1984, David Hartwell spunea[16]:

„Multă vreme, nimeni nu l-a luat în serios ca scriitor pe van Vogt. Totuși, a fost citit și încă este. Ceea ce nimeni nu pare să fi sesizat este că van Vogt, mai mult decât orice alt scriitor de SF, este canalul prin care energia Gernsbackiană a primelor povestiri miraculoase a trecut prin epoca campbelliană, când stilurile primitive ale SF-ului erau respinse, ajungând în SF-ul zilelor noastre.”

Criticul literar Leslie A. Fiedler spunea ceva similar:[17]

„Van Vogt este un caz testat – de vreme ce o apologie sau analiză a SF-ului care nu îl ia în calcul ajunge să definească genul falsificându-l.”

Criticul literar american Fredric Jameson spunea despre van Vogt:

„…că opera lui van Vogt pregătește calea celui mai bun scriitor SF, Philip K. Dick, ale cărui romane și povestiri extraordinare sunt de neconceput fără deschiderea către materialele inconștientului și dinamica fanteziei lui van Vogt, fiind foarte diferite de ideologia estetică științifică a majorității contemporanilor săi (de la Campbell la Heinlein).[18]:315

Totuși, van Vogt are și critici. De exemplu, Darrell Schweitzer cita în 1999 în New York Review of Science Fiction[19] un pasaj din nuveleta lui van Vogt “Star Cluster”, pe care o citea, remarcând:

„Aceasta e realitatea și logica unui băiețel care se joacă împreună cu soldățeii lui de jucărie într-o cutie cu nisip. Sunt mai tare ca tine. Am un miliard de nave spațiale! Sunt nou-nouțe. Mi-a luat doar 800 de ani să le creez. Iar aceasta este o povestire în care majoritatea echipajului sau are două creiere sau e robot – și chiar și emoțiile personajelor umane sunt programate sau șterse ca parte a intrigilor din cadrul intrigii. Pe lângă asta, Doc Smith a fost de un realism dur. Realitatea adultă nu este intersectată în niciun moment, deoarece van Vogt nu a fost capabil să scrie decât despre jocuri în nisip pentru băiețași, cu o anumită intensitate de adult. Este, cred, secretul fascinației bizare a lui van Vogt, la fel de groaznică precum e și scrierea sa și motivul pentru care face atât de des apel la Philip K. Dick, care a reușit să folosească personaje adulte și emoții în situații la fel de ciudate. Este de neînțeles cum acest gen de scriere este susținută de o minte aparent rațională și științifică, așa cum este John W. Campbell, când pare să contravină tuturor lucrurilor pentru care a militat Epoca de Aur.”

Recunoaștere

În 1946, van Vogt și prima sa soție, Edna Mayne Hull, au fost Oaspeți de Onoare la a patra Convenție Mondială de Science Fiction.[20]

În 1980, van Vogt a primit “premiul Casper” (precursorul premiului canadian Aurora) pentru întreaga activitate.[21] În 1995 a primit premiul memorial Damon Knight la secțiunea Grand Master din partea Science Fiction Writers of America, stârnind o controversă legată de întârzierea cu care SFWA i-a acordat cel mai important premiu. Un scriitor de science fiction canadian a remarcat:

”Nu există niciun dubiu asupra faptului că van Vogt ar fi trebuit să primească acest premiu mult mai devreme – injustiția de a fi ignorat, în parte din cauza condamnabilei politici a SFWA, l-a deranjat atât de mult pe Harlan Ellison, un om cu o moralitate impecabilă, încât l-a determinat să desfășoare un lobby susținut pe Sci Fi Channel and elsewhere on van Vogt’s behalf.”[22]

În general, se consideră că acea “condamnabilă politică a SFWA” se referă la Damon Knight, fondatorul asociației, care detesta stilul și politica lui van Vogt, demolându-i întreaga reputație literară în anii ’50.[23]

Scriind în 1999 introducerea la Futures Past: The Best Short Fiction of A.E. van Vogt[15] Harlan Ellison a fost mai explicit:

” … cel puțin am reușit să fac suficientă gălăgie ca să îi aduc lui van Vogt premiul Grand Master din partea SFWA, care i-a fost decernat în timpul ceremoniei desfășurate în unul din ultimele momente în care mai era suficient de conștient încât să înțeleagă că, în sfârșit, adusă cu șuturi și strigăte, generația care a învățat din ceea ce el a făcut și a creat, “e pregătită să îi recunoască importanța”.”

”… erau aceiași care m-au asigurat că van Vogt nu va primi premiul Grand Master înaintea lui Damon Knight, deoarece Damon nu agrea opera lui van Vogt și chiar scrisese acel eseu care l-a ridiculizat pe Van și l-a supus oprobriului în decadele care au urmat. Și pentru că Damon este fondatorul SFWA, ar fi un afront pentru el ca Van să ia primul premiul. Nu știu dacă era sau nu așa, dar așa se spunea în branșă. Dar Damon a primit premiul Grand Master în 1994, iar Van în 1995. Cum se spune la televizor: coincidență sau conspirație?”

În 1996, van Vogt a primit aprecieri în două ocazii: Convenția Mondială de Science Fiction i-a acordat un premiu special pentru șase decenii de science fiction de aur, iar Science Fiction and Fantasy Hall of Fame l-a inclus printre cei patru inițatori ai ei.

Operele lui van Vogt au fost traduse în franceză de suprarealistul Boris Vian (Lumea non-A ca Le Monde des Å în 1958), fiind “văzute ca literatură importantă a școlii suprarealiste”.[24]

Citate notabile

Van Vogt a comentat în felul următor moartea lui Theodore Sturgeon:

„Sturgeon a acceptat ideea morții. M-am gândit: ‘Ei bine, presupun că atunci când îmi va veni vremea, la fel voi păți și eu.’ Deoarece suntem conștienți că viața omului are un sfârșit. La ora actuală, am de gând să amân cât mai mult acest moment. Dar nu am la îndemână decât știința modernă, iar aceasta nu e chiar atât de ocupată…[13]

Sursă wikipedia.ro

A. E. van Vogt

Jules Verne

Jules Verne

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jules Verne (nume complet Jules Gabriel Verne; n. 8 februarie 1828,[5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][15][18][19] NantesFranța[20][21] – d. 24 martie 1905,[5][22][7][8][9][10][11][12][13][15][16][17][15][18] AmiensFranța[23][21]) a fost un scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice.

În 1863 editorul Pierre-Jules Hetzel (1814-1886) i-a publicat primul roman, Cinci săptămâni în balon, al cărui succes uriaș a dus la semnarea unui contract de douăzeci de ani pentru o serie de Călătorii extraordinare, o parte din cele 62 de romane care au format-o fiind serializate în publicația pentru tineret Magasin d’éducation et de récréation. Minuțios documentate, romanele lui Jules Verne tratează atât prezentul tehnologic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea (Copiii căpitanului Grant (1868), Ocolul Pământului în optzeci de zile (1873), Mihail Strogoff (1876), Steaua Sudului (1884), Vulcanul de aur etc.), cât și lumi imaginare (De la Pământ la Lună (1865), Douăzeci de mii de leghe sub mări (1870), Robur Cuceritorul (1886),

Fratele său, Paul Verne, a contribuit la Ediția Nr. 40 a Festivalului Francez de la Mont-Blanc, unde a adăugat operele colecției de povestiri ale fratelui său, Doctor Ox, în 1874. Opera lui Jules Verne este populară în întreaga lume, conform Index Translationum[24], cu un total de 4833 traduceri în 148 de limbi. Verne ocupă locul al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie. În 2011, el era de asemenea autorul de limbă franceză cel mai tradus pe plan mondial și cel mai tradus scriitor de romane. Anul 2005 a fost declarat “anul Jules Verne” cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la moartea autorului, fiind marcat în Franța și în alte țări francofone, printre care și România, prin reeditări ale volumelor sau ale unor opere de exegeză despre Jules Verne.

Biografie

Copilăria și adolescența

Jules Verne s-a născut la Nantes, ca fiu al procurorului Pierre Verne (originar din Provins) și al soției sale, Sophie Marie Adelaïde-Julienne Allotte de la Fuÿe (născută Guillochet de La Perrière[25])[26] provenită dintr-o familie nanteză de navigatori și armatori de ascendență scoțiană[27]. Jules a fost cel mai mare într-o familie cu cinci copii, care îi mai cuprindea pe fratele său, Paul (1829-1897), și trei surori: Anna (născută în 1836), Mathilde (născută în 1839) și Marie (născută în 1842). În 1829, familia Verne s-a mutat din reședința de pe strada Olivier-de-Clisson nr. 4 într-o nouă casă, situată pe cheiul Jean-Bart nr. 2[26], unde s-au născut ulterior Paul, Anna și Mathilde. În 1840 a avut loc o nouă schimbare de domiciliu, familia mutându-se pe strada Jean-Jacques-Rousseau nr. 6[26], în apropierea portului, unde avea să se nască Marie.

În 1834, la vârsta de șase ani, Jules este trimis la școala unei anume d-ne Sambin, pentru ca, în anul următor, să intre împreună cu fratele său la Colegiul Saint-Stanislas, o instituție religioasă conformă spiritului catolic strict al tatăului său (liceul regal din Nantes nu avea o reputație prea bună în rândul burgheziei). Aici, el s-a făcut remarcat la materii precum geografiagreaca și latina (pe care a folosit-o în povestirea sa scurtă, Le Mariage de Monsieur Anselme des Tilleuls scrisă la mijlocul anilor 1850), precum și la muzică, aceasta din urmă constituind o pasiune pe întreaga durată a vieții[28].

În 1840, Jules Verne intră la Petit Séminaire de Saint-Donatien[29], unde a fost urmat de fratele său. În romanul neterminat Un prêtre en 1839[30], Jules Verne a descris micul seminar în termeni puțin elogioși[31].

În același an, Pierre Verne cumpără o casă de vacanță în comuna Chantenay, care există și astăzi pe strada Réformés la nr. 29, vizavi de biserica Saint-Martin-de-Chantenay[26] (muzeul Jules Verne din Nantes își are sediul într-o clădire care nu are nicio legătură cu familia Verne). În afara reîntâlnirilor cu familia desfășurate în această clădire, lui Jules îi plăcea să-și petreacă vacanțele și la Brains, pe proprietatea unchiului său Prudent Allotte, un bătrân armator celibatar care făcuse înconjurul lumii și se stabilise apoi în țara natală prin 1827/1828, devenind primar al comunei între 1828 și 1837. Cei doi obișnuiau să joace partide interminabile de “Jocul gâștei”[32].

Există o legendă conform căreia, la vârsta de 11 ani, tânărul Jules s-ar fi îmbarcat ca mus pe o cursă cu destinația India, fiind recuperat in extremis de tatăl său la Paimbœuf. Jules Verne ar fi vrut să plece pentru a-i aduce un colier de corali verișoarei sale, Caroline Tronson, de care era îndrăgostit. Muștruluit zdravăn de tatăl său, el ar fi promis că nu va mai călători decât cu gândul. Probabil că aceasta este cu adevărat o ficțiune[33] deoarece, în Souvenirs d’enfance et de jeunesse, Jules își amintește doar despre urcarea la bordul unui velier pe care l-a explorat în absența paznicului, lucru care i-a atras mustrări din partea căpitanului.

Între 1844 și 1846, Jules și Paul intră la liceul Regal (actualmente liceul Clemenceau), perioadă în care Jules Verne frecventează în compania prietenilor săi Le Cercle des externes du Collège Royal, care se ținea în piața Pilori, la librăria lui Père Bodin. După terminarea studiilor de retorică și filozofie, a luat bacalaureatul la Rennes cu mențiunea “foarte bine” pe 29 iulie 1846[34].

În 1847, Jules Verne este trimis de tatăl său la studii în Paris, dar este posibil ca decizia să fi fost luată și pentru îndepărtarea sa de Nantes (Caroline Tronson (1826-1902), verișoara de care era îndrăgostit, se căsătorește în același an, pe 27 aprilie, cu Émile Dezaunay, un om de patruzeci de ani, mariaj din care au rezultat cinci copii[35]). După un scurt sejur în capitală, în care urmează primul an de drept și își ia examenele, revine la Nantes pentru a se pregăti pentru al doilea an alături de tatăl său[36]. În această perioadă o întâlnește pe Rose Herminie Arnaud Grossetière, născută în 1827, pentru care va face o pasiune nebună[37]. Iubirea este împărtășită, dar părinții Herminiei nu văd cu ochi buni măritișul fetei lor cu un student al cărui viitor nu este încă asigurat, dându-și în schimb acordul cererii lui Armand Terrien de la Haye, un proprietar bogat mai vârstnic cu zece ani. Căsătoria, oficializată pe 19 iulie 1848[38], îl aduce pe Jules Verne în pragul nebuniei, determinându-l să-i scrie mamei sale o scrisoare halucinantă, compusă sub influența alcoolului[39]. Această dragoste interzisă va marca pentru totdeauna autorul și opera sa, în care se regăsesc numeroase tinere măritate împotriva dorinței lor (Gérande în Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul, Sava în Mathias Sandorf, Ellen în Un oraș plutitor, etc.), ceea ce la- determinat pe Christian Chelebourg să identifice un adevărat “complex Herminie” în Călătoriile extraordinare[40]. Jules Verne va păstra un resentiment de lungă durată pentru orașul natal și societatea nanteză, care se regăsește în unele dintre poeziile sale, în special La sixième ville de France și Madame C… (o diatribă violentă).

Studenția la Paris

În luna iulie a anului 1848, Jules Verne părăsește definitiv Nantes pentru Paris. Tatăl său îl îndeamnă să continue studiile de drept, cu speranța că îi va lua locul într-o zi. În bagaje, tânărul duce un roman neterminat, Un prêtre en 1839[41], piese de teatru (printre care se numără tragediile Alexandre VI și La Conspiration des poudres) și poezii. După ce stătuse la o mătușă pe perioada anului 1847, în 1848 este ajutat de tatăl său să-și închirieze un apartament mobilat pe care îl împarte cu un alt student originar din Nantes, Édouard Bonamy[42].

Jules Verne ajunge la Paris într-o perioadă revoluționară. În februarie, regele Lodovic-Filip fusese detronat și fugise, iar pe data de 24 se stabilise guvernul provizoriu al celei de-A Doua Republici. Dar manifestațiile se țineau lanț, iar climat social era tensionat. În iunie încep noi revolte, iar guvernul îl însărcinează pe generalul Cavaignac să zdrobească insurecția. La sfârșitul unii, când scriitorul ajunge în capitală, Cavaignac formase un guvern care avea să reziste până la sfârșitul anului. Verne le scrie părinților:„Văd că încă mai aveți temeri în provincie, chiar mai multe decât noi la Paris… Am trecut prin diferitele locuri ale revoltei, străzile St. Jacques, St. Martin, St. Antoine, micul pod, parcul. Am văzut casele dărâmate de ghiulele și ciuruite de gloanțe. De-a lungul acestor străzi am putut vedea urmele lăsate de gloanțele care au mușcat în drumul lor din balcoane, ziduri și cornișe. Este un spectacol oribil, care face și mai greu de înțeles aceste atacuri în stradă![43].”

Pe 3 august, Jules Verne trece cu succes examenul pentru al doilea an de drept. Întrucât Édouard Bonamy părăsește Parisul și revine la Nantes către sfârșitul anului, Jules obține o cameră de o singură persoană, în același imobil. Se folosește de relațiile sale pentru a vizita locurile în care se aduna lumea bună. Unchiul său, Chateaubourg[44], îl introduce în saloanele literare ale d-nei de Barrère (prietenă cu mama lui Jules) și d-nei Mariani. În timp ce își vede mai departe de studii, devine pasionat de teatru și scrie o serie de piese care vor rămâne inedite până în 2005. Devorează dramele lui Victor HugoAlexandre Dumas și Alfred de Vigny, comediile lui Alfred de Musset[45], dar este atras mai mult de clasicii Molière și Shakespeare[46].

În vremea aceea, cea mai mare influență asupra tânărului scriitor o are Victor Hugo. Verne îi povestește lui Robert H. Sherard: “Mă aflam complet sub influența lui Victor Hugo, pasionat să-i citesc și să-i recitesc opera. Pe atunci, puteam recita pe de rost pasaje întregi din Notre-Dame de Paris, dar au fost și piese de teatru care m-au influența. Sub influența lor am scris, la douăzeci și șapte de ani, numeroase tragedii și comedii, fără a pune la socoteală romanele.”[47] · [48].

În această perioadă, scrisorile lui Jules Verne către părinți sunt legate doar de cheltuieli și de banii de care are nevoie. Pe la mijlocul lunii martie a anului 1849, un alt eveniment îl neliniștește pe tânărul scriitor:„Dragă mamă, la Paris s-a instalat holera și teroarea nu știu cărei boli imaginare mă urmărește încontinuu! Acest monstru a depășit toate invențiile fanteziste ale unui imaginații ieșite din comun![49]·[50].”

În aceeași perioadă, Jules Verne este chemat să se prezinte la încorporare, dar alege să nu urmeze calea militară și scrie un pamflet virulent la adresa armatei[51].}}. Acesta nu a reprezentat doar o reacție de tinerețe, Jules Verne afișând întreaga sa viață idei antimilitariste atât în scrisori, cât și în romanele sale.

Pentru a câștiga ceva bani, tânărul student dă meditații (lucru pe care Pierre Verne nu-l vede cu ochi buni) și lucrează la un prieten avocat, Paul Championnière. Sănătatea sa este deficitară în acea perioadă, foamea provocându-i diverse boli ale aparatului digestiv, pentru care avea predispoziții ereditare[52] dar care era favorizată și de o bulimie patologică precoce. În 1851 trece prin prima sa criză de paralizie facială. Olivier Dumas amintește de aceste crize care l-au afectat pe Verne de patru ori pe parcursul vieții: “Paralizia facială a lui Jules Verne nu este de natură psihosomatică, ci are la bază inflamarea urechii mediane, edemul comprimând nervul facial corespunzător. Proasta încălzire a locuinței din perioada studenției a favorizat frecvența răcelilor. Explicația acestei infirmități a rămas necunoscută scriitorului, care a trăit tot timpul cu convingerea că este vorba despre o dereglare nervoasă, care poate provoca tulburări grave”[53].

Între timp, Verne își ia examenele și poate deveni avocat, după cum își dorea tatăl său. Împreună cu câțiva prieteni fondează Onze-sans-femme unde, alături de Victor MasséLéo Delibes și Auguste Lelarge se regăsesc și Fournier-Sarlovèze, Bazille, Bertall, Charles Béchenel. Tot atunci se mută și își ia o cameră la un hotel aflat în apropiere de Notre-Dame de Lorette.

Debutul literar

În 1848, împreună cu Michel Carré, Jules Verne începe să lucreze la operete muzicale. Când tatăl său află că fiul său scrie și compune mai mult decât învață pentru Drept, îi întrerupe sprijinul financiar.

Grație vizitelor întreprinse în saloanele literare, Jules Verne intră în legătură cu Alexandre Dumas prin intermediul unui practicant celebru în epocă al chiromanției, Cavalerul d’Arpentigny. Se împrietenește cu fiul scriitorului și îi propune acestuia manuscrisul unei comedii intitulate Les Pailles rompues. Cei doi aduc corecturi piesei și Dumas fiul obține de la tatăl său sprijinul pentru a o juca pe scena Teatrului Istoric pe data de 12 iunie 1850, când Jules Verne avea douăzeci și doi de ani[54].

În 1851 îl întâlnește pe Pierre-Michel-François Chevalier, zis Pitre-Chevalier (1812-1863), breton și nantez, care este redactor-șef al revistei Musée des familles. Scriitorul îi înmânează o nuvelă, Les Premiers Navires de la marine mexicaine[55]. Pitre-Chevalier o acceptă și, în același an, îi publică și o a doua nuvelă, Un voyage en ballon, care va deveni la Hetzel, în 1874, O dramă în văzduh. Pitre-Chevalier nu cenzurează deloc operele lui Jules Verne, acesta fiind liber să strecoare orice aluzii. Nu la fel se va întâmpla cu Pierre-Jules Hetzel, iar comparația versiunilor apărute în Musée cu reeditările din Călătoriile extraordinare este elocventă în acest sens.Muzeul Jules-Verne din Nantes.

Alexandre Dumas fiul îi pune pe Verne în legătură cu frații Seveste, care au preluat Teatrul Istoric după eșecul managerial al lui Dumas tatăl. Noua instituție devine Teatrul Liric, iar Jules Seveste, noul ei director, îl angajează pe Verne ca secretar. Munca nu este remunerată, dar lui Verne i se permite în schimb să-și joace piesele, dintre care majoritatea sunt scrise împreună cu Michel Carré[56].

În ianuarie 1852 se hotărăște să refuze cariera avocățească propusă de tatăl său. “Mă voi limita la a vedea dacă aș face bine urmând cariera ta, din punct de vedere moral și material. […] Pe de altă parte, am început să mă cunosc; aceste bătăi de cap de care încerci să mă ferești vor apărea în cele din urmă, sunt sigur. Voi urma cariera care îmi place cel mai mult […] și dacă nu voi reuși să mă realizez, nu din lipsa talentului, ci din lipsa răbdării, din descurajare, ei bine, cea mai bună alegere va fi să revin în sălile de judecată din Paris. […] Spun asta pentru că știu ce sunt și ce voi deveni într-o zi, așa încât nu mă pot înhăma la un lucru pe care tu îl faci atât de bine și care nu ar putea avea succes în mâinile mele, ci s-ar strica. […]”[57]. Un an mai devreme îi scrisese mamei sale: “[…] pot fi un scriitor bun și un avocat jalnic, deoarece aș vedea în toate cauzele aspectele comice și artistice și nu aș lua realitatea faptelor prea în serios. […]”[58].

În timp ce frecventează Biblioteca națională devine pasionat de știință și de ultimele descoperiri în domeniu, dar este atras în special de geografie. În această perioadă, Verne face cunoștință cu un personaj deosebit, ilustru geograf și călător neobosit, exploratorul Jacques Arago, care continuă să străbată lumea în ciuda orbirii[59]. El chiar își publică relatarea călătoriilor în jurul lumii sub titlul Souvenirs d’un aveugle. Tânărul scriitor regăsește în preajma lui toate senzațiile date de primele sale lecturi. Jacques Arago îi deschide noi orizonturi și îl atrage spre un nou gen de literatură, aflat în plină expansiune, poveștile despre călătorii[60].

În 1852, alte două texte verniene apar în Musée des familles : Martin Paz, o nuvelă lungă[61] și o comedie proverb într-un act, Les Châteaux en Californie, plină de aluzii licențioase.Portretul lui Aristide Hignard în 1880.

În luna august a anului 1853, părăsește pentru o vreme Parisul pentru a reveni la La Guerche unde unchiul Prudent îl găzduiește până la sosirea fratelui său, Paul, aspirant auxiliar în cadrul marinei. În același an părăsește cartierul Notre-Dame de Lorette pentru a se instala într-o locuință de pe bulevardul Bonne-Nouvelle. Pe același palier cu el se mută un tânăr compozitor originar din Nantes, Aristide Hignard. Între cei doi se înfiripă rapid o relație de prietenie și, împreună, frecventează salonul muzicianului Talexy. Ei se lansează în operetă, sau, mai exact, în opera bufă, într-o perioadă în care Jacques Offenbach crea o adevărată pasiune pentru acest gen de spectacol. Pe 28 aprilie 1853 se joacă Le Colin-maillard la Teatrul Liric, într-o perioadă în care Jules Verne nu se oprește din scris, lucrând la Pierre-JeanLe siège de Rome și Monna Lisa, pe care o începe în 1851 și o termină abia în 1855.

În timpul călătoriei la Nantes, scriitorul se îndrăgostește de Laurence Janmar. La sfârșitul anului 1853, ca urmare a unei scrisori primite de la Pierre Verne, Jules Seveste îi dă secretarului său un concediu de două luni. De fapt, este vorba despre dorința mamei lui Jules de a-l căsători, cel mai probabil cu Laurence. Însă Laurence dorea să se căsătorească cu Charles Duverger, mariaj oficializat pe 2 august 1854.

În luna iulie a anului 1854, Jules Seveste moare de holeră. Succesorul său, Émile Perrin, vrea să-l păstreze pe Jules Verne, dar acesta își păstreze libertatea avută anterior. Perrin ajunge să-i propună conducerea Teatrului Liric. “L-am refuzat. Mi-a propus chiar să conduc singur teatrul, el rămânând director doar cu numele și primind o parte din beneficii. L-am refuzat din nou. Vreau să fiu liber să fac ce vreau[62]“. În Musée apare un nou text al scriitorului, Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul, o poveste fantastică aflată sub profunda influență a lui Hoffmann. Pentru prima dată apare în opera lui Jules Verne tema timpului, care va fi reluată și în faimosul roman Ocolul Pământului în optzeci de zile.

În pofida refuzului de a deveni director al teatrului, Verne își păstrează postul de secretar până la sfârșitul anului 1855, ceea ce-i permite să-și pună în scenă pe data de 6 iunie a aceluiași an opera bufă cu muzică de Hignard, Les Compagnons de la Marjolaine. Tatălui său îi scrie: “Studiez tot mai mult, pentru că nu lucrez tot mai puțin. Când văd noul sistem, nu-mi doresc decât să părăsesc acest Teatru Liric care mă termină”[63]. Ulterior, îi scrie mamei sale în aceeași notă și-i povestește despre incendiul de la Manutention[64], care încântă spiritul său anarhist: “Am asistat la incendiul de la Manutention, de care m-am apropiat cât de mult am putut. A fost cel mai frumos spectacol la care mi-a fost dat să asist și-mi pare rău că nu au mai ars încă două-trei clădiri, ajungând la clădirea guvernului. Ce s-ar fi întâmplat?”[65].

Este o perioadă de intensă activitate creatoare, în care apar tot mai multe piese de teatru, dintre care Les Heureux du jour pare să fie foarte apropiată de sufletul lui. Scrie și noi nuvele, printre care se numără Le mariage de M. Anselme des Tilleuls și O iarnă printre ghețari, ultima fiind publicată în 1855 în Musée. Dintre toate manuscrisele verniene anterioare întâlnirii cu Hetzel, acesta se apropie cel mai mult de Călătoriile extraordinare, constituind un adevărat preludiu al Căpitanului Hatteras. În acea perioadă suferă a doua criză de paralizie facială, de care este ajutat să scape cu ajutorul electricității de către prietenul său, doctorul Victor Marcé. Tot atunci se mută pe bulevardul Poissonnière la nr. 18.

De la fondarea Onze-sans-femme, tot mai mulți dintre membrii s-au căsătorit. Sub influența lor, Jules Verne vorbește despre căsătorie în toate scrisorile adresate mamei sale, căreia îi cere să-i găsească o soție: “Mă voi căsători cu femeia pe care o vei alege tu și o voi face cu ochii închiși și cu inima deschisă. Caută, draga mea mamă, pentru că este o problemă serioasă!”[66]. Dar este mereu marcat de posibilul deznodământ: “Toate femeile de care m-am îndrăgostit s-au căsătorit invariabil în viitorul apropiat! Vezi d-na Dezaunay, d-na Papin, d-na Terrien de la Haye, d-na Duverger și, în sfârșit, d-ra Louise François. »[67]. După căsătoria lui Laurence Janmar cu Duverger, mama sa încearcă să-l consoleze cu o călătorie la Mortagne pentru a cunoaște o posibilă partidă. El îi va răspunde printr-o scrisoare în care inventează o întâlnire cu tatăl fetei respective, scrisă pe un ton care amintește de Maupassant, unul dintre scriitorii preferați ai lui Verne[68], care aduce cu cel din Mariage de M. Anselme des Tilleuls.

În martie 1856, Auguste Lelarge, prieten al lui Jules Verne și membru în Onze-sans-femme, se căsătorește cu Aimée de Viane. Verne este rugat să fie martor, lucru pe care-l acceptă, iar căsătoria are loc pe 20 mai la Amiens, în orașul miresei. Cu ocazia acestei călătorii, Verne o întâlnește pe viitoarea sa soție, Honorine, văduva de 26 de ani a lui Auguste Hébé-Morel și mama a două fete, Valentine și Suzanne.

Căsătoria și Bursa

Honorine du Fraysne de Viane (1830-1910) îl seduce repede pe Jules Verne. Într-o scrisoare entuziastă către mama sa, el remarca: “Nu știu, draga mea mamă, dacă nu vei observa câteva diferențe între stilul acestei pagini și cel al precedentei, căci nu ești obișnuită să mă vezi elogiind în asemenea măsură o familie, iar perspicacitatea ta naturală te va face să crezi că este ceva necurat la mijloc! Cred că m-am îndrăgostit de tânăra văduvă de douăzeci și șase de ani! Ah, de ce are doi copii! N-am noroc!”[69]. După câteva zile se decide să se căsătorească și promite să devină serios și să renunțe la stilul său de viață boem. Pentru aceasta, trebuie să-și găsească o situație stabilă, deoarece literatura nu-i aduce decât venituri modeste, insuficiente pentru a hrăni o soție și doi copii.

Împreună cu viitorul său cumnat, Ferdinand de Viane, planifică o serie de investiții la Bursă și, devenind agent la fel ca prietenul său, Dumas fiul. Pentru a începe afacerea, are nevoie de 50.000 de franci, pe care-i cere tatălui său. Acesta se neliniștește, crezând că este o nouă toană de moment a fiului său[70], dar cedează în cele din urmă. Jules începe lucrul la Bursă sub îndrumarea agentului elvețian Fernand Eggly, originar din Geneva[71].

Auguste Morel decedase cu doar zece luni în urmă și, conform uzanțelor vremii, Honorine purta încă doliu.[72]. Datorită mariajului cu Auguste Lelarge, Aimée De Viane devenise cumnata lui Henri Garcet, vărul lui Jules Verne, prietenul acestuia, Charles Maisonneuve[73], făcându-i legătura cu Eggly. Cuprins de frenezie, viitorul mire se ocupă de toate problemele în timpul lunii decembrie a anului 1856. Pe 2 ianuarie 1857, Pierre Verne îi dă lui Jules, printr-un act notarial, o zestre de patruzeci de mii de franci, iar pe 8 ianuarie tinerii semnează contractul de căsătorie în fața notarului Auguste Lelarge, mariajul având loc pe data de 10.

Cuplul și cei doi copii locuiesc până pe 15 aprilie într-un apartament de pe bulevardul Poissonnière, mutându-se pe strada Saint-Martin odată cu sosirea mobilierului Honorinei de la Amiens. Vocația bursieră a lui Jules Verne e mediocră, reușind, conform spuselor prietenului său Félix Duquesnel “mai mult să spună vorbe bune decât să facă afaceri”[74]. Însă mariajul avea să-i lase un gust amar lui Verne, sfârșind prin a-l deranja și a-l determina să-și caute amante[75]. Este un părinte distant, neglijând educația copiilor.

Când nu e la Bursă, se închide între pereții cabinetului său și scrie toată ziua[76]. În această perioadă scrie nuvela San Carlos, iar în 1857 editorul Heu îi publică prima culegere de cântece, Rimes et mélodies, pe muzica lui Hignard. În 1858, Verne are parte de a treia criză de paralizie facială. Pe 17 februarie se joacă premiera operetei într-un act Monsieur de Chimpanzé, scrisă tot cu Hignard. Acesta din urmă îopérette en un acte, toujours avec Hignard. În același an, face câteva vizite la Nantes și, pe 15 iulie, îi scrie tatălui său: “Alfred Hignard îmi oferă, la fel ca și fratelui său, o călătorie gratuită în Scoția. Mă grăbesc să-mi dau acordul pentru această călătorie încântătoare…”[77].

Călătoriile și paternitatea

În 1859 întreprinde o călătorie în Anglia și Scoția alături de Aristide Hignard. În timpul ei își notează o serie de impresii, pe care le transcrie la revenirea în țară și, în 1862, îi prezintă manuscrisul lui Hetzel, care îl refuză. Drept urmare, Verne îl va folosi pentru redactarea romanelor sale scoțiene.

Între 1860 și 1861, familia se mută de trei ori: de pe strada Saint-Martin pe Bulevardul Montmartre nr. 54, apoi pe Bulevardul Magenta nr. 45 și, în sfârșit, pe Pasajul Saulnier nr. 18[78].

Pe 2 iulie 1861, tot datorită lui Alfred Hignard, cei doi prieteni și Émile Lorois se îmbarcă într-o călătorie spre Norvegia. Scriitorul revine acasă la cinci zile de la nașterea fiului său, Michel, pe 4 august. Deși îl descrie ca “un copil teribil”, apariția lui bulversează viața scriitorului, nepregătit pentru această nouă responsabilitate care-i impune să găsească un echilibru între proiectele sale literare și nevoia de a-și susține familia devenită mai numeroasă[79]. Își continuă experiența la Bursă, alături de prietenii vechi și de cei noi, printre care se numără Hector Malot.

Un aspect particular al vieții lui Jules Verne privește relația sa cu Estelle Hénin, cu care face cunoștință în 1859[80]. Marguerite Allotte de la Fuÿe o menționează în biografia sa din 1928: “o muritoare, una singură, a captivat câteva anotimpuri această inimă ascunsă. Sirena. unica sirenă, a fost îngropată în cimitirul de corali”[81]. După spusele ei, Estelle a murit în 1885, dată preluată și de Jean-Jules Verne, care notează că ea locuia în Asnières[82]. În teza sa despre Jules Verne (1980), Charles-Noël Martin confirmă existența Estellei Duchesne, dar este de părere că ea a decedat pe 13 decembrie 1865[83]. Estelle Hénin se căsătorise cu Charles Duchesne, funcționar notarial în Cœuvres, pe 30 august 1859. În 1863, Estelle se instalează la Asnières, în timp ce soțul ei continuă să lucreze la Cœuvres. Vizitele lui Jules Verne la locuința familiei Duchesne din Asnières au loc între 1863 și februarie 1865. Estelle moare după nașterea fiicei sale, Marie[84]. Unii erudiți în Jules Verne presupun că Marie Duchesne ar fi fiica scriitorului.

Călătoriile extraordinare

Coperta Căpitanului Hatteras.

Un moment semnificativ în viața literară a lui Jules Verne l-a constituit întâlnirea cu Pierre-Jules Hetzel (1814-1886), unul dintre cei mai importanți editori francezi, care a mai publicat, printre alții, operele lui Victor HugoGeorge SandErckmann-Chatrian. Când s-au întâlnit, Jules Verne avea 35 de ani, iar Pierre-Jules Hetzel avea 50 de ani și de atunci până la moartea lui Hetzel ei au format un excelent tandem – scriitor și editor. În 1862, îi înmânează manuscrisul romanului Cinci săptămâni în balon, care este publicat în 1863 și cunoaște un succes imens, chiar și în afara țării. Cei doi semnează un contract pe 20 de ani prin care Verne se angajează să-i furnizeze lui Hetzel romane pentru revista adresată tineretului Magasin d’éducation et de récréation. Până la urmă, Verne avea să lucreze timp de patruzeci de ani la Călătoriile sale extraordinare, adunând în cadrul lor 62 de romane și 18 nuvele[85]. În 1863 Jules Verne scrie Parisul în secolul XX, care avea să apară abia peste mai bine de un secol, în 1994.

Pe 27 februarie 1863 este admis ca membru al Societății autorilor și compozitorilor dramatici, iar pe 26 decembrie 1863 publică în Musée des familles un articol în care relatează experiența prietenului său, fotograful Nadar, la bordul balonului gigantic Géant. Fotograful creează Societatea de încurajare a locomoției aeriene cu ajutorul aparatelor mai grele ca aerul, în care Jules Verne este cenzor.

În acea perioadă, descoperă universul lui Edgar Poe prin intermediul traducerilor lui Charles Baudelaire. Scriitorul american îl fascinează atât de mult, încât îi consacră singurul studiu literar pe care avea să-l scrie, apărut în 1864 în Musée des famillesEdgar Poe et ses œuvres[86].

Tot în 1864, Jules Verne publică romanul Căpitanul Hatteras, apărut întâi în Magasin și publicat ulterior în volum, precum și O călătorie spre centrul Pământului. Își părăsește serviciul de agent bursier și se mută la Auteuil, iar în 1865 devine membru al Societății de geografie.

Pe data de 16 martie 1867 se îmbarcă alături de fratele său, Paul, la vordul vaporului Great Eastern. Călătoria desfășurată din Liverpool până în Statele Unite va da naștere romanului Un oraș plututor (1870). În 1868, Jules Verne cumpără șalupa de pescuit Saint-Michel pe care o transformă în cabinet de lucru.

Tatăl său decedează pe 3 noiembrie 1871 la Nantes, iar un an mai târziu Jules Verne se mută la Amiens, la cererea soției, lăsându-și vasul la Crotoy, unde fusese mobilizat în timpul războiului din 1870. În vremea aceea, în Amiens existau mai multe societăți științifice, ceea ce-l determină pe Jules Verne să frecventeze Biblioteca Societății Industriale, care era abonată la numeroase reviste științifice. Pe 8 martie 1872 devine membru titular al Academiei de științe, litere și arte din Amiens, unde va fi ales director între 1875 și 1881. Din acestă poziție va ține o serie de discursuri, unul dintre ele pentru prietenul său, caricaturistul Gédéon Baril, care a realizat ilustrațiile pentru Zece ore de vânătoare.

În luna iunie a anului 1867, Academia Franceză premiază revista Magasin d’Éducation et de Récréation, unde apăruseră deja câteva romane ale lui Jules Verne; ulterior, pe 8 august 1872, Călătoriile extraordinare în ansamblul lor aveau să primească aceeași distincție. Încântat de premiu, Jules Verne își pune în cap să intre în Academie, unde existau două locuri vacante[87] Eșuează în 1867, dar încearcă din nou în anul următor, când e ales Victorien Sardou. Verne nu renunță și își încearcă din nou norocul în 1883, dar de data aceasta drumul îi este barat de eșecul romanului Kéraban Încăpățânatul. Verne se retrage la Amiens, dar în 1884 își depune din nou candidatura și îl presează pe Dumas fiul să-l ajute[88]. Noul eșec îl dezgustă profund[89].

În 1874 publică Ocolul Pământului în optzeci de zile și cumpără vasul Saint-Michel II, fiind numit în același an membru onorific al Yacht-Club de France[90]. În 1876, Honorine Verne este victima unei metroragii abundente care o aduce la un pas de moarte, fiind salvată de o transfuzie de sânge, cau rar în epocă. Un an mai târziu, Verne dă un bal mascat fastuos la Amiens, unde participă și Nadar, prietenul său fotograf și modelul lui Michel Ardan din De la Pământ la Lună și În jurul Lunii. Problema soției sale recidivase cu câteva zile înaintea balului, ceea ce-l determină pe Hetzel să dezaprobe evenimentul[91].

În 1876, obține din partea justiției ca fiul său minor cu comportament rebel să fie trimis la o casă de corecție timp de șase luni. În februarie 1878, îl îmbarcă pe un vas care merge în Indii.

Între iunie și august 1878, Jules Verne navighează de la Lisabona la Alger pe Saint-Michel III, apoi, în iulie 1879, în Scoția și Irlanda. A treia călătorie o face în 1881 împreună cu fratele său, nepotul Gaston și Robert Godefroy: vizitează Marea NorduluiOlandaGermania, apoi merge prin canalul EiderKiel și Marea Baltică până la Copenhaga. Există numeroase detalii legate de această călătorie, ele fiind cuprinse de Paul Verne într-o narațiune apărută la Hetzel[92]. În 1882 se mută din reședința situată pe bulevardul Longueville nr. 44, unde stă din 1873, în locuința de pe strada Charles Dubois nr. 2, faimoasa casă care seamănă izbitor cu cele descrise în două dintre romanele postume: Secretul lui Wilhelm Storitz și Goana după meteor[93]. Pe 8 martie 1885 dă al doilea bal în noua locuință, la care soția lui reușește să ia parte de data aceasta[94].

În 1884, Jules Verne se hotărăște să facă o călătorie în jurul MediteraneiSaint-Michel III părăsește Nantes pe 13 mai, avându-i la bord și pe Paul Verne, Robert Godefroy, Michel Verne și Louis-Jules Hetzel. Scriitorul vrea să-și întâlnească soția, plecată să o viziteze pe Valentine și pe soțul ei în Algeria. Vasul ajunge la Vigo pe 18, la Lisabona pe 23 și trece de Gibraltar pe 25 mai. Ajuns la Oran, se întâlnește cu Honorine și este primit de Societatea geografică a orașului. Ziarele îi consacră numeroase articole. Pe 10 iunie se află la Bône, unde beiul Tunisului îi pune la dispoziție un vagon special. După ce se îmbarcă din nou este prins de o furtună în apropiere de Malta, vizitează SiciliaSiracuza, apoi Napoli și Pompeii. La Anzio, grupulia trenul spre Roma, unde este primit în audiență de papa Léon XIII și vizitează Loja masonică a orașului[95]. Se întâlnește mai apoi cu Louis-Salvador de Habsbourg-Lorraine, cu care stabilește o relație epistolară care va dura până la moartea scriitorului. După două luni de călătorie, Verne revine la Amiens[96].

Ultimii ani

Jules Verne în 1892.

1886 este un an crucial în viața lui Jules Verne. Pe 15 februarie se hotărăște să vândă iahtul Saint-Michel III, a cărui întreținere costa extrem de mult[97]. Îl cedează pe un pre modic lui Martial Noë. Pe 9 martie, pe când revenea de la Cercle de l’Union, se întâlnește cu nepotul său, Gaston, care îl împușcă în picior. Gaston este arestat și e suspectat că și-a pierdut mințile, dar tatăl său, Paul Verne, declară că acesta a tras asupra scriitorului pentru a atrage atenția asupra acestuia și a-i înlesni intrarea în Academia Franceză. Gaston Verne va rămâne închis până la moartea sa, survenită pe 13 februarie 1938[98]. Robert Godefroy trimite o telegramă la casa familiei Hetzel, dar Louis-Jules Hetzel se află la Monaco, la căpătâiul tatălui său, care avea să moară pe 17 martie. Rana îi lasă lui Jules Verne o claudicație permanentă.

Pe 15 februarie 1887 decedează mama sa, Sophie Verne. Scriitorul nu poate participa la înmormântare, deoarece merge cu dificultate iar vindecarea este anevoioasă[99].

Constrâns să devină sedentar, își concentrează atenția asupra vieții orașului. În 1888 este ales în consiliul municipal al orașului Amiens pe lista republicană (stânga moderată) condusă de Frédéric Petit. Prietenului său, Charles Wallut, îi scrie: “Singura mea preocupare este să mă fac util și să realizez câteva reforme urbane.”[100]. Va păstra această poziție timp de cincisprezece ani, deși el nu era un republican convins, ci un monarhist de orientare orléanistă[101]. În cadrul municipalității este însărcinat să se ocupe de spectacole, circ și expoziții[102]. Proiectul Circului Municipal, propus în timpul precedentului mandat de primar, îi ocupă mult timp. Investește mult în el, în ciuda criticilor legate de construirea unui asemenea edificiu și, pe 23 iunie 1889, ține discursul de inaugurare[103].Circul Municipal din Amiens la începutul secolului, inaugurat printr-un discurs ținut de Jules Verne în 1889.

Cavaler al Legiunii de onoare încă din august 1870, Jules Verne este ridicat la rang de ofițer pe 24 iulie 1892, fiind decorat pe 11 octombrie anul următor de Prefectul de Somme[104]. Pe 27 august 1897, fratele său Paul decedează din cauza problemelor cardiace de care suferea de mult timp. Verne refuză să meargă la înmormântare și-i trimite nepotului său Maurice o scrisoare șocantă, încheiată cu cuvintele: “Este ora șapte seara. Mă tem că e imposibil să plec la Paris.”[105].

În 1900, Verne părăsește hotelul particular de pe strada Charles Dubois și revine la locuința de pe bulevardul Longueville nr. 44. Dimensiunea redusă a apartamentului îi permite să-și vadă mai ușor de viața de zi cu zi, pe care o petrece în bibliotecă și la cabinetul de lucru, în fața aceleiași mese pe care scrie de treizeci de ani[106]. Suferă de cataractă la ochiul drept[107], dar refuză să se opereze.Casa lui Jules Verne de pe bulevardul Longueville din Amiens, cu turnul de cărămidă având în vârf un astrolab, sculptură metalică realizată de François Schuiten în 2005[108].

În 1902 simte cum i se diminuează capacitatea intelectuală. Unei cereri a directorului Academiei din Amiens îi răspunde: “Mă rugați să scriu ceva pentru Academie, însă ați uitat că la vârsta mea cuvintele au plecat, iar ideile nu mai vin.”[109]. În 1903 scrie puțin, dar nu consideră o problemă lentoarea cu care lucrează[110]. De altfel, din 1892, Verne păstrează o listă a romanelor scrise și le corectează pe măsură ce apar[111]. Acceptă președinția grupului esperantofon din Amiens, fiind un apărător înfocat al acestei tinere limbi internaționale. Îi promite unui prieten că va scrie un roman în care va prezenta meritele limbii esperanto și, către sfârșitul anului, începe lucrul la Voyage d’étude. Din cauza epuizării, se oprește din scris după 6 capitole. Manuscrisul va fi reluat de fiul său, Michel, dar opera finală (Uimitoarea aventură a misiunii Barsac) nu face nicio aluzie la esperanto.

Diabetul, care-i afectează acuitatea vizuală, îl orbește progresiv. După o criză severă de la sfârșitul anului 1904, o alta îl doboară pe 16 martie anul următor. Jules Verne se stinge pe 24 martie 1905 la Amiens, în casa de pe bulevardul Longueville nr. 44 (actualmente bulevardul Jules-Verne). Înmormântarea sa atrage o mulțime de cinci mii de persoane. Se țin o serie de discursuri, dintre care se remarcă cel al lui Charles Lemire din partea Societății de geografie. Împăratul Wilhelm al II-lea îl însărcinează pe ambasadorul german să prezinte condoleanțe și să urmeze cortegiul funerar. În schimb, niciun reprezentant al guvernului francez nu participă la funeralii[112]. Scriitorul este îngropat la cimitirul La Madeleine à Amiens.

Șapte dintre romanele sale și o culegere de povestiri au apărut postum, fiind publicate de fiul său, Michel Verne, care și-a asumat responsabilitatea remanierii manuscriselor. Un al optulea roman, intitulat Agenția Thompson and Co., avea să apară în 1907 sub numele lui Jules Verne, dar acesta se pare că ar fi fost scris în întregime de Michel[113].

Opera

Articol principal: Bibliografia lui Jules Verne.Articol principal: Opere inedite ale lui Jules Verne.

Moștenirea

Monument Jules Verne la RedondelaSpania

Jules Verne a lăsat în urma sa o operă plină de o creativitate extraordinară. Este unul dintre primii autori care au îmbinat cu succes literatura de aventuri cu cea science-fiction și fantastique. Interesul arătat pentru știință și faptul că a abordat în romanele sale teme care aveau să se concretizeze în secolul XX (zborul pe Lună, submarinul, etc.) îl face să fie mai mult decât un vizionar: pe baza descoperirilor științifice și tehnice, el duce până la capăt consecințele progresului tehnic. Romanele sale au fost deseori ecranizate, poveștile lor spectaculoase pretându-se perfect producțiilor hollywoodiene. Personajele sale sunt repere ale imaginației populare (de exemplu Phileas Fogg, căpitanul Nemo sau Mihail Strogoff).

În opera sa se regăsesc lucruri care nu existau în acele vremuri, fiind realizate abia după 50 sau 100 de ani (elicopterul, submarinul, scafandrul autonom, zborul în spațiu, etc.)[114]. În particular:

  • primul model de ATV – vehicul european locuit menit să aprovizioneze Stația Spațială Internațională – a fost botezat Jules Verne[115].
  • Asociația franceză Jules Verne Aventures este dedicată redescoperirii planetei și sensibilizării opiniei publice în ceea ce privește protejarea speciilor amenințate cu dispariția.
  • Trofeul Jules-Verne este o competiție în cadrul căreia un echipaj trebuie să realizeze în zbor ocolul Pământului în 80 de zile, fără escală și fără ajutor.
  • Vladimir Putin afirma că “e greu să găsești în Rusia de astăzi cineva care, copil fiind, să nu fi fost pasionat de Jules Verne sau Dumas.”[116]
  • În 2012, Monetăria Parisului a scos o piesă de argint de 10€ cu efigia lui, ca parte a colecției “Euro pe regiuni”. Ea reprezintă Picardia, regiunea în care și-a petrecut ultima perioadă a vieții.

Stereotipiile prezente în opera verniană

Jules Verne a influențat generații de cititori și de scriitori science fiction, însă opera sa se află sub semnul ideilor epocii în care a trăit. De exemplu, stereotipiile antisemite prezente în opera sa[117] nu mai este imaginabil astăzi. Unele pasaje marcate puternic de aceste idei, mai ales din romanul Hector Servadac[118], sunt eliminate din reeditările actuale. Istoricul Jacques Sadoul[119] consideră că această atitudine este rezultatul naționalismului și patriotismului exacerbat de războiul din 1870, care a afectat elitele la nașterea celei de-A Treia Republici. Unii istorici de stânga explică naționalismul lui Jules Verne prin prisma dezvoltării unei ideologii comune în rândul burgheziei acelei epoci.[120].

Deși a fost un contestatar al lui Dreyfus[121], în 1899 a aprobat revizuirea procesului.

Personajul Isac Hakhabut din Hector Servadac, principala emanație antisemită a lui Verne, poate avea la bază patru motive. În primul rând, acela că cea mai mare parte a elitei stângii radicale era, în acea vreme, antisemită. În al doilea rând, autorul – admirator al lui Shakespeare – e posibil să fi vrut un Shylock în Călătoriile sale extraordinare. Celelalte două motive sunt de natură biografică. În septembrie 1875, Verne a primit din partea unui anume Julius Olszewicz – angajat al Ministerului de Interne, evreu polonez naturalizat sub numele de Julien de Verne – o scrisoare în care acesta îl numește fratele său[122]. Spre disperarea scriitorului, această poveste avea să umple multă vreme presa epocii, lucru care l-a agasat teribil pe Jules Verne. Celălalt motiv biografic îl reprezintă colaborarea sa cu Dennery, un om de teatru de origine evreiască[123]. Manuscrisul romanului conținea în realitate o serie de detalii care trimiteau fără dubiu la Dennery, dar acestea au dispărut odată cu publicarea[124]. Cu toate acestea, șapte ani mai târziu, avea să introducă un evreu simpatic în romanul Steaua Sudului (1884).

La fel ca majoritatea creațiilor epocii, opera lui Jules Verne marchează uneori condescendență sau chiar dispreț față de “sălbatici” sau “indigeni”, cum se poate vedea în romanele Cinci săptămâni în balon și Satul aerian. Jean Chesneaux și Olivier Dumas sunt însă de altă părere:„Rasismul și atitudinea disprețuitoare ale lui Jules Verne sunt orientate mai curând asupra conducătorilor și aristocrației tribale, decât a popoarelor din Africa și Oceania în ansamblul lor. El denunță în primul rând ca tipic “barbariei” africane hecatombele rituale ocazionate de funeraliile vreunui suveran, cum sunt acelea ale regelui congolez din Căpitan la cincisprezece ani (partea a doua, capitolul 12), sau jertfele masive de prizonieri făcute în onoarea încoronării noului rege din Dahomey la care asistă Robur din înaltul aeronavei sale[125].”

Într-adevăr, acest gen de remarci sunt ocazionale, personajele de culoare fiind în general prezentate dintr-o perspectivă pozitivă, cum e cazul lui Tom, Austin, Bat, Actéon și Hercule din Căpitan la cincisprezece ani. Căpitanul Nemo nu-i judecă, ci chiar îi ajută pe papuași în Douăzeci de mii de leghe sub mări, el însuși fiind de origine hindusă, după cum se dezvăluie în Insula misterioasă, fost participant la răscoala cipailor din 1857 împotriva colonialismului britanic. De fapt, acest colonialism este condamnat de mai multe ori în cadrul Călătoriilor extraordinare (în Copiii căpitanului Grant800 de leghe pe AmazonDoamna Branican, etc. ). În aceste romane, Jules Verne ia o poziție clară împotriva sclaviei, care se reflectă și în ceea ce privește Războiul de Secesiune. El a salutat abolirea sclaviei petrecută în 1848, condamnând în schimb regalitatea africană pentru războaiele distrugătoare urmate de aducerea în sclavie a fraților aparținând aceleiași. De asemenea, a luat poziție împotriva sclaviei practicate de țările musulmane, opinie care face chiar obiectul romanului Arhipelagul în flăcări.

O altă temă prezentă în întreaga operă verniană este caracterizarea negativă făcută popoarelor de origine germană, fie că este vorba de prusaci, austrieci sau de oameni din alte regiuni ale Germaniei actuale. Poate cea mai evidentă reacție de acest fel apare în romanele Cele 500 de milioane ale Begumei și Drumul Franței, dar probabil că unul dintre motivele care stă la baza acestei atitudini îl constituie conflictul din 1870 dintre Franța și Prusia.

România în opera lui Jules Verne

Cinci dintre romanele verniene au legătură cu România:

În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 și 1884 Jules Verne ar fi fost în relații intime cu o anume Luiza Müller, originară din Transilvania, mai precis din Homorod (județul Brașov). La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la București și apoi la Brașov și, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni și ar fi vizitat Castelul Colț (pe teritoriul satului Susenijudețul Hunedoara), care a devenit sursă de inspirație pentru romanul Le Château des Carpathes (“Castelul din Carpați”).[126]

Traduceri în limba română ale operelor lui Jules Verne

Articol principal: Listă de traduceri în limba română ale operelor lui Jules Verne.

Ecranizări

Articol principal: Lista filmelor bazate pe opera lui Jules Verne.

Bibliografie critică

  • Dinu Moroianu, Romanul lui Jules Verne, 1947
  • Dinu Moroianu, Jules Verne, 1962
  • George Călinescu, Jules Verne și literatura pentru copii, în Cronicile optimistului, 1964
  • Ion Hobana, Douăzeci de mii de pagini în cautarea lui Jules Verne, București, Editura Univers, 1979
  • Ion Hobana, Jules Verne in România, Editura Fundației Culturale Române, 1995
  • Ion Hobana, Jules Verne – chipuri, obiceiuri și peisaje românești, Editura Pro, 2005
  • Lucian Boia, Jules Verne, le paradoxes d`une mythe, Editions Belle Lettres, 2005
  • Lucian Boia, Jules Verne, Paradoxurile unui mit, Ed. Humanitas, 2005

sursă wikipedia.ro

Acest site utilizează cookie-uri pentru a-ți îmbunătăți experiența de navigare. Prin navigarea pe acest site, ești de acord cu utilizarea modulelor cookie de către noi.