Este foarte cunoscută pentru unicul său roman (publicat antum), Pe aripile vântului (1936), care s-a bucurat de un succes internațional.
Biografie
Ani timpurii
La vârsta de 14 ani intră la Washington Seminar, un colegiu feminin, unde studiază arătând deja talentul său. La 18 ani se înscrie la cursul superior de medicină de la Smith College din Northampton, în Massachusetts, dar studiile vor fi întrerupte de un trist eveniment, moartea mamei sale.
Întoarsă la Atlanta, se va căsători, în 1922, cu Berrien Kinnard Upshaw, dar căsătoria va fi un faliment. Fiind conștient de implicațiile căsniciei asupra creativității soției sale, Upshaw iese din viața sa lăsându-i libertatea necesară pentru a o lua de la început.
Jurnalistă, scriitoare
În anii săi douăzeci Margaret colaborează la Journal Sunday Magazine unde va scrie articole foarte apreciate despre orice subiect, de la modă la generali ai Războiului Civil, de la subiecte mondene la faraoni egipteni. Totuși, cel mai cunoscut publicului larg va fi interviul memorabil luat lui Rudolf Valentino.
În 1926 se căsătorește cu John Marsh, un agent publicitar, și abandonează munca ca jurnalistă pentru a se dedica scrisului. În același an începe sa lucreze la un roman, niciodată publicat, o biografie ficțională a unei femei din era Războiului Civil, Pansy O’Hara. Romanul, ce avea circa 400 de pagini dactilografiate, la care lucrase circa trei ani, va constitui baza romanului-fluviu, pentru care Margaret Mitchell va deveni cunoscută în întreaga lume, Gone with the Wind.
După circa alți șase ani, romanul va fi tipărit și distribuit în iunie 1936 cu titlul cunoscut astăzi ca Gone with the Wind, titlu înprumutat dintr-un vers a lui Ernest Downson. Eroina model a romanului pregătitor, Pansy O’Hara, va deveni celebra Scarlett O’Hara.
Gone with the Wind
Monumentala epopee ficțională a Sudului din și după Războiul Civil American a devenit un succes imediat cu 180.000 de copii vândute în doar patru săptămâni. A fost urmată de numeroase premii și de o largă recunoaștere națională și internațională. A câștigat National Book Award pentru Most Distinguished Novel of 1936[12] și Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1937. Datorită succesului imens, autoarea va fi contactată de David O. Selznik pentru a ecraniza romanul.
După cel de-al Doilea Război Mondial
Cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Mitchell face parte din Crucea Roșie, iar în 1943 înființează Recreation Room pentru soldații din Piedmont Park. După război ea se întoarce acasă hotărâtă să reînceapă să scrie.
Accidentul de mașină și decesul
Margaret Mitchell a decedat la 48 de ani, în 1949, ca urmare a unui accident de mașină. În seara de 11 august 1949, în Atlanta, un taximetrist beat, aflat pe contra-sens, nu o vede în timp ce Margaret și soțul său traversează strada și o lovește cu mașina. Se stinge din viață, în 16 august 1949, după cinci zile de comă.
Recunoaștere
Inspirându-se din viața ei a fost realizat un film pentru televiziune A Burning Passion:The Margaret Mitchell Story cu Shannen Doherty.
Pentru romanul Gone with the Wind (Pe aripile vântului) care apăruse în 1936, a primit Premiul Pulitzer în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes al tuturor timpurilor. „Pe aripile vântului” a fost singurul ei roman. A început să-l scrie datorită faptului că avea glezna luxată, fiind încurajată, de asemenea, de soțul ei, John Marsh. Ea a scris și rescris romanul de mai multe ori.
Acțiunea romanului (Pe aripile vântului)
Romanul se desfășoară în perioada Războiului de secesiune, care este privit din punctul de vedere al eroinei, Scarlett O’Hara, care va avea în cursul povestirii între 16 și 28 ani, fiind măritată de trei ori.
Acțiunea romanului este captivantă și dinamică. Energia și starea de optimism a lui Scarlett O’Hara, aptitudinea ei de a trece peste momente dramatice și adesea tragice, însuflețesc și incită acțiunea, dând romanului originalitate și un farmec deosebit. Chiar dacă ea este uneori acuzată de superficialitate, ea a reușit, spre deosebire de alte personaje din roman, să devină, din fiica unui proprietar de pământ și sclavi, în perioada antebelică, o femeie de afaceri, pragmatică și atrăgătoare, după război. Autoarea ne prezintă o luptă pe viață și pe moarte a eroilor romanului, alături de care cititorii plâng, râd, iubesc, urăsc, încercând practic toate stările psihologice, în funcție de caracterul schimbător al norocului eroinei.
Asimov a fost mult timp membru al Mensa, deși nu-i făcea mare plăcere — i-a descris drept „combativi intelectual”. Prefera mai degrabă să activeze drept președinte al Asociației Umaniste Americane (American Humanist Association — AHA). Asteroidul5020 Asimov este numit în onoarea sa.
Biografie
Asimov s-a născut în jurul lui 2 ianuarie1920 (aceasta este data sa de naștere menționată pentru scopuri oficiale; data exactă nu este cunoscută) în orășelul Petrovici din regiunea Smolensk, RSFSR (astăzi Rusia), în familia de morarievrei a Anei Rașela Berman (Anna Rachel Berman) și a lui Iuda (Judah). Au emigrat în Statele Unite când Asimov avea trei ani; cum părinții vorbeau cu el doar idiș și engleză, nu a învățat niciodată rusa. Crescând în Brooklyn, New York, a învățat singur să citească până la vârsta de cinci ani, și în tot timpul vieții, pe lângă engleză, a rămas fluent și în idiș. Părinții lui dețineau un magazin de dulciuri și era de așteptat ca întreaga familie să lucreze acolo. A văzut revistele pulp (reviste ieftine de ficțiune) expuse pentru vânzare în magazin și a început să le citească. În anii copilăriei sale a început să scrie propriile povești și până la vârsta de 19 ani a început să le și vândă revistelor de science-fiction.
A absolvit Universitatea Columbia în 1939, însă abia în 1948 a revenit să susțină acolo și doctoratul, în biochimie. În această perioadă, a petrecut trei ani din Al doilea război mondial lucrând la Stația de experimente aero-navale a Portului Militar din Philadelphia. După ce războiul s-a încheiat, a fost recrutat în Armata Statelor Unite, servind timp de nouă luni înainte de a fi disponibilizat onorabil. În cursul scurtei sale cariere militare, s-a ridicat la gradul de caporal pe baza abilităților sale de dactilografiere și a evitat pe puțin participarea în 1946 la testele bombei atomice din Atolul Bikini. După obținerea doctoratului, a predat în cadrul Universității Boston, cu care a rămas asociat toată viața. Din 1958, s-a decis să se preocupe în principal de cariera sa literară, întrucât venitul provenit din scrierile sale îl depășea deja pe cel datorat îndatoririlor academice, rămânând la Universitate doar într-o capacitate non-pedagogică. Asimov a rămas în facultate ca profesor asociat, fiind promovat în 1979 ca profesor titular ca recunoaștere a meritelor sale literare. Documentele sale personale sunt arhivate, începând cu 1965, în Biblioteca Memorială Mugar din cadrul Universității din Boston, căreia i le-a donat în urma cererii curatorului acesteia, Howard Gottlieb. Colecția ocupă 464 cutii de-a lungul a 71 de metri de spațiu de raft. În 1985, a devenit Președinte al Asociației Umaniste Americane, ocupând această poziție până la moartea sa în 1992; succesorul său a fost prietenul și scriitorul Kurt Vonnegut. A fost un prieten apropiat al creatorului Star Trek, Gene Roddenberry.
S-a căsătorit cu Gertrude Blugerman (1917-1990) la 26 iulie1942, cu care a avut doi copii, David (n. 1951) și Robyn Joan (n. 1955). După o separare de mare durată, au divorțat în 1973, iar Asimov s-a căsătorit cu Janet O. Jeppson mai târziu în acel an. Gertrude, născută în Canada, a murit în Boston în 1990.
Asimov a fost un claustrofil; adică se bucura de spațiile mici, închise. În primul său volum de autobiografie, își amintește o dorință din copilărie de a deține un stand propriu de reviste într-o stație a Metroului din New York, în care s-ar fi închis pentru a citi în timp ce asculta zgomotul trenurilor.
Asimov se temea de zburat, făcând astfel doar două călătorii cu avionul în întreaga viață (odată în cursul muncii de la Stația experimentală aero-navală din Philadelphia în timpul celui de-al doilea război mondial și o dată la întoarcerea acasă de la baza armată din Oahu, Hawaii în 1946). Rareori călătorea pe distanțe mari, în parte pentru că aversiunea sa pentru avioane făcea călătoriile la mare distanță extrem de complicate. În ultimii săi ani, a aflat că îl bine dispun călătoriile de croazieră și, în mai multe rânduri, a devenit o parte a distracției croazierei, purtând discuții pe tema științei pe vapoare precum RMS Queen Elizabeth 2.
Avea un caracter extraordinar de jovial și de locvace, ceea ce-l făcea să fie deseori invitat să țină conferințe. Ieșit din comun era și simțul timpului: nu se uita niciodată la ceas, dar reușea fără excepție să vorbească exact cât fusese prevăzut.
Dexteritatea sa fizică era foarte scăzută. Nu a învățat niciodată să înoate sau să meargă pe bicicletă, deși a învățat să conducă o mașină, însă abia după ce s-a mutat în Boston. În cartea sa de glume Asimov râde din nou, descrie șofatul în Boston ca „anarhie pe roți”.
Asimov a murit la 6 aprilie1992. La zece ani după moartea sa, ediția lui Janet Asimov a autobiografiei lui Isaac, A fost o viață bună, a dezvăluit că moartea sa a fost cauzată de SIDA; a contactat virusul HIV dintr-o transfuzie de sânge infectată, în timpul operației la inimă din 1983. Cauza propriu-zisă a morții a fost cedarea cardiacă și renală, drept complicații ale SIDA. Janet Asimov susține că doctorii lui Isaac i-au încurajat în a nu dezvălui boala sa, în timp ce revista Locus publicase în aprilie 2002 că însăși Janet a vrut să păstreze acest fapt secret.[19]
Cariera de scriitor
Privire generală
Cariera lui Asimov se poate împărți în mai multe perioade. Cariera timpurie, dominată de science-fiction, a început în jurul anului 1940 cu povestiri scurte.
Aceasta a durat până în jurul anului 1958, și a luat sfârșit după publicarea romanului Soarele gol. După aceasta, el a publicat cu preponderență literatură non-ficțiune, și doar rareori science-fiction.
În următorul sfert de veac el a scris doar patru romane science-fiction. După 1982, a început cea de-a doua parte a carierei sale în domeniul S. F., cu publicarea romanului Marginea Fundației. După aceasta și până la sfârșitul vieții, Asimov a publicat multe continuări ale romanelor existente, într-o manieră pe care n-a premeditat-o inițial.
Science-fiction
Asimov și-a început cariera prin publicarea unei povestiri într-un magazin de science-fiction în 1939, Naufragiat pe Vesta, scrisă la doar 18 ani; puțin mai târziu, a publicat povestea scurtă “Căderea nopții” (1941), descrisă în Bewildering Stories, numărul 8, ca una dintre “cele mai faimoase povestiri science-fiction ale tuturor timpurilor”.[20] În 1968, Asociația Scriitorilor de SF (Science-fiction Writers of America) a votat “Căderea nopții” drept cea mai bună povestire scurtă SF scrisă vreodată.[21] În scurta antologie Căderea nopții și alte povestiri, autorul scrie “Scrierea ‘Căderii nopții’ a fost un punct marcant în carierea mea profesională… dintr-o dată eram luat în serios și lumea science-fiction-ului a devenit conștientă că exist. Cu trecerea timpului, de fapt, s-a dovedit că scrisesem un ‘clasic’.”
Povestirile cu roboți—dintre care multe sunt colectate în Eu, robotul (1950) — au fost începute cam în aceeași perioadă cu Fundația și se bazează pe un set de reguli de etică pentru roboți și mașini inteligente, numite Cele trei legi ale roboticii, care au influențat profund alți scriitori și gânditori în privința acestui subiect. O astfel de poveste scurtă, Omul bicentenar, a fost ecranizată într-un film avându-l ca actor principal pe Robin Williams.
În 1948 a scris o povestire umoristică pseudo-științifică, Proprietățile Endocronice ale Tiotimolinei Resublimate, în care inventase o nouă substanță, utilizabilă pentru a călători în timp. La acea vreme își pregătea lucrarea de doctorat, așa că s-a temut că povestirea îi va afecta negativ obținerea doctoratului și a cerut editurii să-i publice textul sub un pseudonim. Totuși, povestirea a fost publicată din greșeală cu numele său adevărat, iar examinarea sa cu ocazia prezentării lucrării a fost îndeajuns de severă cât să-l îngrijoreze serios. Mai mult, la finalul acesteia, a fost întrebat explicit despre caracteristicile termodinamice ale substanței tiotimolină. După o așteptare de 20 de minute, a primit rezultatul: devenise Dr. Asimov.Robert Heinlein, L. Sprague de Camp și Isaac Asimov, Philadelphia Navy Yard, 1944
În anii 1950, pe care îi consideră decada de aur a activității sale, a continuat să scrie povestiri scurte pentru reviste SF. O parte dintre acestea sunt incluse în antologia Best Of, inclusiv “Întrebarea finală” (1956), care studia problema dacă este omenirea capabilă să stopeze și să inverseze entropia. Acest text a fost favoritul său, și este considerat concurent al Căderii nopții. Referitor la el, Asimov a scris în 1973:De ce este favoritul meu? Pe de o parte, ideea mi-a venit toată o dată și nu a fost nevoie să o analizez în detaliu; am scris-o într-un ritm intens și nu a trebuit să o mai modific aproape deloc. Acest gen de lucruri apropie întotdeauna povestea de autorul său.Apoi, de asemenea, a avut un efect nemaipomenit asupra cititorilor mei. De foarte multe ori mi se scrie pentru a mă întreba asupra titlului exact al unei povestiri pe care aș fi scris-o, și a mă ruga să menționez unde poate fi găsită aceasta. Cititorii nu-și amintesc titlul, dar din descriere reiese că este vorba despre “Întrebarea finală”. Acestea au făcut ca în momentul în care am primit un telefon de mare distanță din partea cuiva cu o voce disperată, care a început astfel: “Dr. Asimov, am citit o poveste pe care cred că ați scris-o dumneavoastră, dar al cărei titlu nu mi-l mai amintesc…”, să îl întrerup pentru a spune că era “Întrebarea finală”. După ce i-am descris subiectul acesteia, s-a dovedit a fi într-adevăr povestirea căutată, ceea ce l-a convins pe bărbatul respectiv că pot să citesc gândurile de la distanțe de mii de kilometri.
Non-ficțiune
La sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, Asimov și-a schimbat oarecum centrul de interes și a micșorat numărul operelor de ficțiune produse (a publicat doar patru romane între Soarele gol din 1957 și Marginea Fundației în 1982, iar două dintre acestea erau romane de mistere). În același timp însă a crescut considerabil producția operelor de non-ficțiune, în special pe teme științifice; lansarea primului satelit artificial, Sputnik, în 1957 a indus în cadrul opiniei publice a Statelor Unite impresia că există o distanță de recuperat în domeniul științific, iar editorii americani s-au grăbit să umple acest gol cu orice ar fi produs Asimov. Astfel, a primit foarte multe comenzi din partea acestora și s-a pus pe scris. De asemenea, revista Magazine of Fantasy and Science-fiction l-a invitat să contribuie la un editorial lunar pe teme de popularizare a științei, în care Asimov avea o totală libertate de alegere. Primul articol de acest gen a apărut în noiembrie 1958, și au fost publicate în total 399, lună de lună, până în momentul morții autorului. Toate editorialele au fost adunate periodic în cărți editate de cel mai important editor al său, Doubleday and Company, și au contribuit la stabilirea reputației sale de “Mare Lămuritor” al științei.
A publicat de asemenea Ghidul lui Asimov în explicarea Bibliei, în două volume — Vechiul Testament în 1967 și Noul Testament în 1969 –, pe care apoi (în 1981) le-a republicat într-un singur volum de 1300 de pagini. Oferind hărți și tabele, ghidul parcurge toate cărțile Bibliei, în ordine, explicând istoria fiecăreia în parte și influențele politice la care a fost supusă, și detaliind biografiile personajelor importante.
A publicat două volume cu caracter autobiografic: Cu amintiri încă verzi (1979) și Bucuria o mai simt încă (1980). Cea de-a treia autobiografie, I. Asimov: Memorii, ( joc de cuvinte care trimite la I, Robot, titlul original al cărții Eu, robotul), a fost publicată în aprilie 1994. Epilogul cărții a fost scris de Janet Asimov (născută Jeppson), la puțin timp după moartea sa.
Asimov a scris și eseuri despre situația socială din America, printre care se numără și “Gândirea despre gândire” and “Science: Knock Plastic” (1967). Spre sfârșitul vieții a început să scrie versuri umoristice, începând cu volumul din 1975, Lecherous Limericks.
Stil
Caracteristici
Unul dintre primele lucruri vizibile în scrierile de ficțiune ale lui Asimov îl reprezintă stilul simplu. În 1980, profesorul emerit de limbă și literatură engleză de la Universitatea din Kansas, James Gunn, scria despre Eu, robotul:[22]„Cu excepția a două povestiri — “Mincinosul” și “Evidența” — nu avem de-a face cu povestiri în care personajul să joace un rol important. Aproape toate intrigile se dezvoltă în jurul conversațiilor, acțiunea fiind puțină sau lipsind cu desăvârșire. Nu apar nici descrieri sau elemente de culoare locală de vreun fel. Dialogul poate fi considerat funcțional, iar stilul transparent, în cel mai bun caz – … Povestirile cu roboți – și, de fapt, aproape întreaga ficțiune a lui Asimov – se desfășoară pe o scenă aproape goală.”
Gunn remarcă faptul că există locuri în care stilul lui Asimov se ridică la înălțimea situației, citând în acest sens punctul culminant din “Mincinosul”. Personaje creionate mai detaliat apar în perioade cheie ale narațiunilor sale: Susan Calvin în “Mincinosul” și “Evidența”, Arkady Darell în A doua Fundație, Elijah Baley în Cavernele de oțel și Hari Seldon în preludiile Fundației. Asimov răspunde acestor critici la începutul cărții Nemesis:[23]„Cu multă vreme în urmă, m-am hotărât să urmez cu strășnicie, în toate scrierile mele, o regulă de căpătâi: claritatea. Am renunțat de mult la orice tentativă de a scrie într-un stil poetic, simbolic sau experimental, sau în orice alt stil care ar putea (dacă aș fi destul de bun) să-mi asigure un premiu Pulitzer. Mă străduiesc, de atunci, să scriu pur și simplu clar și în acest fel să stabilesc o relație caldă între mine și cititorii mei, iar criticii… ei bine, ei pot face ce poftesc.[24]”
Unele dintre elementele tehnologiei viitorului imaginate de Asimov în anii ’40 și ’50 au devenit perimate. De exemplu, el descria roboți și calculatoare puternice dintr-un viitor îndepărtat care funcționează cu cartele perforate și ingineri care folosesc rigla de calcul. Într-o scenă dramatică din Fundația și Imperiul, un personaj află veștile dintr-un ziar cumpărat de la un automat. Desigur, aceste lucruri apar în cazul oricărui scriitor de science fiction și au un impact critic nesemnificativ.
Povestirile sale prezintă și incoerențe interne ocazionale: de exemplu, numele și datele folosite în seria Fundația nu se află întotdeauna în deplină concordanță unele cu altele. Unele dintre aceste erori pot fi atribuite greșelilor comise de personaje, deoarece acestea sunt rareori bine informate în legătură cu situația în care se află. Altele însă provin din perioada lungă de timp scursă dintre începuturile seriei Fundației și reluarea ei; uneori, noile descoperiri științifice l-au obligat pe autor să revizuiască propria istorie ficțională.
În afara cărților scrise de Gunn și Patrouch, se constată o anume sărăcie a criticii “literare” în ceea ce îl privește pe Asimov (mai ales ținând cont de volumul scrierilor sale). Cowart și Wymer enunță un posibil motiv în Dictionary of Literary Biography (1981):„Textele sale nu pot fi supuse lesne criticii literare tradiționale deoarece are obiceiul de a se axa pe intrigă, spunându-i cititorului pe față ce se întâmplă în povestire și de ce se întâmplă. De fapt, mare parte a dialogului prezent în povestirile asimoviene și în mod special în trilogia Fundației este dedicat tocmai acestui gen de expuneri. Povestirile care spun ce vor într-un mod lipsit de ambiguitate sunt dificil de tratat de către erudiți, deoarece aceștia nu prea au ce interpreta.”
Pentru a fi corecți, Gunn și Patrouch recunosc în analiza făcută cărților lui Asimov că un stil clar și direct reprezintă și el un stil. Cartea din 1982 a lui Gunn atinge profunzimi considerabile comentând fiecare dintre romanele publicate până la acea dată de Asimov. El nu ridică în slăvi întreaga ficțiune asimoviană (cum nu o face nici Patrouch), dar compară unele pasaje din Cavernele de oțel cu opera lui Proust. Când se referă la modul în care este descrisă căderea nopții peste New York City, Gunn spune că proza lui Asimov “nu trebuie să se rușineze în prezența societății literare”.
Deși se mândrea cu stilul lipsit de ornamente (pentru care l-a desemnat pe Clifford D. Simak ca influență), Asimov agrea folosirea structurilor narative complexe în textele sale mai lungi, aranjând uneori capitolele într-o altă ordine decât cea cronologică. Unii cititori au fost deranjați de acest lucru, plângându-se că non-linearitatea nu merită bătaia de cap și influențează claritatea poveștii. De exemplu, prima treime din romanul Zeii înșiși începe cu capitolul 6, apoi revine de mai multe ori pentru a completa materialul anterior.[25] (John W. Campbell îl sfătuise pe Asimov să înceapă povestirile cât mai târziu în cadrul acțiunii. Acest sfat l-a ajutat pe Asimov să creeze “Raționament“, una dintre primele povestiri cu roboți. Vezi In Memory Yet Green pentru detalii legate de acea perioadă.) Patrouch găsea dăunătoare romanului intercalarea flashback-urilor din Curenții spațiului, ajungând până acolo încât doar un “fan înrăit al lui Asimov” ar fi savurat-o. Tendința lui Asimov de a-și modifica cronologia este extrem de vizibilă și în romanul Nemesis, în care un grup de personaje trăiește în “prezent”, iar altul începe acțiunea “trecut”, cu cincisprezece ani mai devreme și înaintează în timp spre perioada primului grup.
În 2002, Donald Palumbo, un profesor de engleză de la East Carolina University, a publicat Chaos Theory, Asimov’s Foundations and Robots, and Herbert’s Dune: The Fractal Aesthetic of Epic Science Fiction („Teoria Haosului, Fundația și Roboții lui Asimov și Dune a lui Herbert: Estetica fractală a science fictionului epic”), care include o analiză a structurilor narative asimoviene și le compară cu conceptul științific al fractalilor și cu teoria haosului. Palumbo este de părere că, deși elementele tradiționale ale literaturii (cum sunt simbolismul și caracterizarea) lipsesc parțial sau total, seriile Fundației și Roboților rămân fascinante. Conform lui, complexitatea utilitaristă a construcțiilor sale narative dă naștere unei structuri simterice recursive percepută cu ochii minții.
Limitări
Viața extraterestră
Asimov a fost criticat și pentru absența aproape totală a sexualității și a vieții extraterestre din scrierile sale SF. El a explicat la un moment dat că reținerea sa în a scrie despre extratereștri are la bază un eveniment de la începutul carierei sale, în care editorul revistei Astounding, John Campbell i-a respins o povestire pentru că extratereștrii erau portretizați ca superiori oamenilor. El a decis ca, decât să creeze personaje extraterestre slabe, ar fi mai bine să nu mai scrie deloc despre ele. Totuși, romanul Zeii înșiși conține extratereștri, sex și sex extraterestru, cartea fiind recompensată cu premiul Nebula pentru “Cel mai bun roman” în 1972,[26] și premiul Hugo la aceeași categorie în 1973.[27] Asimov spunea că, dintre toate scrierile sale, cel mai mândru era de secțiunea mediană din Zeii înșiși, parte care tratează aceste teme.[28]
În nuvela câștigătoare a premiului Hugo Gold, Asimov vorbește despre un autor bazat în mod clar pe propria persoană, a cărui carte (Zeii înșiși) a fost adaptată într-o “dramă-computerizată”, un fel de animație computerizată fotorealistă. Regizorul îl critică pe Asimovul fictiv (“Gregory Laborian”) pentru că a folosit un stil extrem de non-vizual, care face dificilă adaptarea operei sale, iar autorul se apără explicând că el se bazează mai mult pe idei și dialog decât pe descrieri pentru a se face înțeles.Gen și probleme sociale
Asimov a fost criticat și pentru absența personajelor feminine puternice din prima perioadă a operei sale. În scrierile autobiografice de genul nuvelei Gold (“Women and Science Fiction”), el pune acest lucru pe seama lipsei de experiență. Romanele ulterioare conțin mai multe personaje feminine, dar folosește în esență același stil ca și în povestirile sale SF mai vechi, lucru care a adus problema în fața unei audiențe mai largi. De exemplu, în numărul din 25 august 1985 din Washington Post, secțiunea “Lumea cărții” descrie astfel Roboții și Imperiul:„În 1940, oamenii lui Asimov reprezentau portrete masculine ale americanilor din 1940 și la fel sunt și acum. Roboții lui erau tinichele care aduceau cu un Studebaker vechi și la fel sunt și acum; poveștile cu roboți se bazau pe o distincție tot mai greu de făcut între inteligențele artificiale mobile și imobile și la fel o fac și acum. În universul asimovian, din cauză că a fost conceput cu mult timp în urmă și pentru că autorul detestă confuzia, nu apar calculatoare cu un impact notabil, societatea nu e complexă, nu avem de-a face cu ingineria genetică, extratereștrii, arcologii, multivers, clone, păcat sau sex; eroii săi (în cazul de față R. Daneel Olivaw, pe care l-am întâlnit pentru prima dată în Cavernele de oțel) nu simte presiunea informației, lucru comun în ziua de azi; ei nu sunt schimbați de viitorul asimovian, pentru că acesta este foarte atent ordonat.”
Cu toate acestea, în Soarele gol (1957) problemele sociale se află la baza intrigii, iar ingineria genetică reprezintă o componentă fundamentală a societății, iar cititorului îi sunt prezentate arcologii inversate în care elementul central îl constituie o singură persoană. De asemenea, nașterea artificială reprezintă țelul conducătorilor societății, iar necesitățile de natură sexuală reprezintă o caracteristică importantă a personajului principal feminin (prezentată conform standardelor din anii ’50).
Orientări intelectuale
Religie
Isaac Asimov a fost un ateu, un umanist și un raționalist.[29] El nu s-a opus convingerilor religioase ale altora, dar a luat frecvent poziție împotriva credințelor superstițioase și pseudoștiințifice care încercau să treacă drept știință veritabilă. În timpul copilăriei sale, tatăl și mama lui au urmat tradițiile iudaismului ortodox – deși nu în aceeași măsură ca atunci când locuiau la Petrovici – însă nu l-au obligat pe tânărul Isaac să le urmeze. Astfel, el a crescut fără a avea parte de puternice influențe religioase, ajungând să considere că Tora prezintă mitologia ebraică în același fel în care Iliada a înregistrat mitologia greacă. Așa cum se vede din cărțile sale Treasury of Humor și Asimov Laughs Again, lui Asimov îi plăcea să spună glume în care apăreau Dumnezeu, Satan, Grădina Edenului, Ierusalimul sau alte subiecte religioase, considerând că o glumă bună poate da de gândit mai mult decât o face o discuție filozofică.
Pentru o scurtă perioadă de timp, tatăl său a lucrat la sinagoga locală[30], lucru care a stat la baza cărții viitoare Asimov’s Guide to the Bible, o analiză a fondării istorice a Vechiului și Noului Testament. Multă vreme, Asimov s-a autointitulat un ateu, dar era de părere că acesta nu este un termen adecvat, deoarece descrie ceea ce nu crede, nu ceea ce crede. În cele din urmă s-a autointitulat “umanist”, considerând că acesta este un termen mai practic, dar a continuat să se considere evreu[31], lucru recunoscut în introducerea la antologia SF-ului ebraic editată de Jack Dann, Wandering Stars: “Nu merg la slujbe, nu urmez niciun ritual și nu am mers niciodată la acel curios rit adolescentin numit Bar Mitzvah. Nu contează. Sunt evreu.”
În ultima sa autobiografie, Asimov scria: “Dacă nu aș fi fost ateu, aș fi crezut într-un Dumnezeu care ar fi ales să salveze oamenii pe baza întregii lor vieți și nu a vorbelor lor. Cred că ar fi preferat un ateu cinstit și drept unui evanghelist TV ale cărui cuvinte zilnice sunt Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu și a cărui fiecare faptă este necinste, necinste, necinste.”[32] În aceeași carte afirmă că, după părerea sa, Iadul reprezintă “visul bolnav al unui sadic”; Asimov se întreba de ce, dacă până și guvernele umane vor să pună punct pedepselor crude, nu ar fi și pedepsele vieții de apoi limitate din punct de vedere temporal? Asimov a respins ideea că o credință sau acțiune umană ar merita pedeapsa eternă. El pretindea că, dacă ar exista o viață de apoi, cea mai îndelungată și severă pedeapsă ar trebuie rezervată celor care “l-au defăimat pe Dumnezeu inventând Iadul”.[33]
Politică
Asimov a devenit un suporter devotat al Partidului Democrat în timpul politicii New Deal, rămânând în continuare un liberal. El a protestat împotriva Războiului din Vietnam din anii ’60 și l-a susținut public pe George McGovern în cadrul unui interviu televizat din anii ’70. El era nemulțumit de ceea ce considera o atitudine “irațională” promovată de mulți activiști politici radicali începând de la sfârșitul anilor ’60. În a doua sa autobiografie, In Joy Still Felt, Asimov își amintea de întâlnirea cu Abbie Hoffman, rămânând cu impresia că eroii mișcării contra-culturale din anii ’60 au fost purtați de un val emoțional care, în cele din urmă, i-a lăsat eșuați într-un “tărâm spiritual al nimănui”, din care se întreba dacă vor mai putea reveni vreodată. (Această atitudine este ilustrată de un pasaj faimos din Frică și dezgust în Las Vegas al lui Hunter S. Thompson.)
El i s-a opus vehement lui Richard Nixon, considerându-l “un escroc și un mincinos” și a urmărit zi de zi evenimentele afacerii Watergate, fiind mulțumit că președintele a fost forțat să demisioneze. El a fost consternat de scuza găsită de succesorul lui Nixon pentru faptele acestuia: “Nu m-a impresionat argumentul că a ajutat națiunea să evite o grea încercare. După părerea mea, încercarea era necesară pentru a ne asigura că așa ceva nu se va mai înrâmpla.”
Probleme sociale
Asimov se considera un feminist încă dinainte de răspândirea mișcării feministe; el glumea spunând că își dorea ca femeile să fie libere “pentru că nu îmi place când atacă”.[34] Pe un ton mai serios, a argumentat că problema drepturilor femeilor era strâns legată de cea a controlului populației. Mai mult, el credea că homosexualitatea trebuie considerată un “drept moral”, ca și orice altă activitate sexuală liber consimțită care nu ducea la reproducere.[35] A lansat multe apeluri pentru controlul creșterii populației reflectând perspectiva articulată de oameni de la Thomas Malthus și până la Paul R. Ehrlich.
Probleme ecologice
Faptul că Asimov a luat apărarea aplicațiilor civile ale energiei nucleare chiar și după incidentul de la centrala Three Mile Island, a dus la deteriorarea relațiilor sale cu unii dintre colegii săi liberali. Într-o scrisoare tipărită în Yours, Isaac Asimov[35] el declara că, deși prefera să trăiască “într-un loc neprimejdios” decât lângă un reactor nuclear, ar prefera o casă lângă o centrală nucleară decât într-o mahala din Love Canal, sau lângă “o centrală a celor de la Union Carbide care produce izocianat de metil” (aluzie la Catastrofa de la Bhopal).
În ultimii ani ai vieții, Asimov a pus deteriorarea nivelului de trai din New York City pe seama micșorării taxelor cauzată de migrația segregaționistă către suburbii (“white flight”). Ultima sa carte de non-ficțiune, Our Angry Earth (1991, scrisă în colaborare cu vechiul său prieten, autorul SF Frederik Pohl), tratează problema crizei mediului, prin prisma încălzirii globale și distrugerea stratului de ozon.
Alți autori
Asimov a declarat atât în autobiografia sa, cât și într-o serie de eseuri, că i-au plăcut scrierile lui J. R. R. Tolkien. El omagiază Stăpânul inelelor într-o povestire din seria “Black Widowers”. (În scrisoarea trimisă lui Charlotte și Denis Plimmer, care îl intervievaseră anterior pentru Daily Telegraph Magazine, Tolkien a declarat că îi plăceau scrierile SF ale lui Isaac Asimov.)
El i-a admirat pe numeroși contemporani ai săi, în particular pe colegul său din domeniul SF-ului Arthur C. Clarke, împreună cu care a semnat “Tratatul din Park Avenue”, care stipula că Clarke era liber să se refere la el ca la cel mai bun scriitor SF din lume (Asimov fiind pe locul doi), iar Asimov era liber să se refere la el în același fel (Clarke fiind pe locul doi). El a recunoscut superioritatea talentului unui număr de colegi scriitori, spunând despre Harlan Ellison că “este (în opinia mea) unul dintre cei mai buni scriitori din lume, mult mai îndemânatic în această artă decât mine”.
Cauza morții
Asimov a murit la 6 aprilie1992, având HIV luat de la o transfuzie de sânge infectată din timpul unei operații pe inimă din 1983. SIDA a fost recunoscută drept cauza morții abia zece ani mai târziu, în biografia „A fost o viață bună” scrisă de soția sa, Janet Asimov.
„Dacă doctorul mi-ar spune că mai am doar șase minute de trăit, n-aș înlemni. Aș începe să scriu puțin mai repede.”
„Pentru mine, scrisul este doar gândirea prin intermediul degetelor.”
„Violența este ultimul refugiu al celor incompetenți.” — Salvor Hardin, personaj din seria Fundația.
„Voi fi ținut minte pentru Trilogia Fundației și pentru Cele Trei Legi ale Roboticii. Însă pentru ce aș vrea să fiu ținut minte nu este o carte, sau o duzină de cărți. Orice lucru aș fi scris poate fi egalat sau chiar întrecut de către altcineva. Însă totalitatea lucrărilor mele, din punctele de vedere ale cantității, calității și diversității, nu mai poate fi întâlnită la nimeni altcineva. Pentru aceasta vreau să fiu ținut minte.” — 20 septembrie 1973.
Alfred Elton van Vogt (A. E. van Voght) (născut 26 aprilie 1912; decedat 26 ianuarie 2000) a fost un autor de science fiction de origine canadiană, considerat de unii ca fiind cel mai popular și complex scriitor de science fiction de la mijlocul secolului XX: “Epoca de Aur” a genului.
Tinerețea
Van Vogt s-a născut într-o fermă din Edenburg, o comunitate de ruși menoniți situată la est de Gretna, Manitoba, Canada. Până când a împlinit patru ani, van Vogt și familia lui au folosit acasă doar un dialect neerlandez.[3] Tatăl lui Van Vogt, un avocat, s-a mutat cu familia sa de mai multe ori, lucru dezagreat de fiul său, care remarca ulterior:
„Copilăria a fost o perioadă îngrozitoare. Eram ca un vas fără ancoră care e dus de furtună prin întuneric. Mereu și mereu, căutam un adăpost, doar pentru a fi din nou obligat să caut altul.[3]”
După ce și-a început cariera scriitoricească colaborând cu reviste pulp de “confesiuni adevărate” cum ar fi True Story, van Vogt a decis să treacă la ceva ce îi plăcea, science fiction-ul.[4]
Prima povestire SF publicată, “Black Destroyer” (Astounding Science Fiction, iulie 1939), a fost inspirată de Voyage of the Beagle de Charles Darwin.[5] Povestea descrie o formă de viață extraterestră fioroasă, carnivoră, care vânează echipajul unei nave spațiale de explorare. A fost povestea ilustrată pe coperta [6] numărului respectiv din Astounding, fiind descrisă uneori ca deschizătoarea “Epocii de Aur” a science fiction-ului.[7] Povestirea a servit ca sursă de inspirație pentru numeroase filme SF.[note 1] În 1950, împreună cu “War of Nerves” (1950), “Discord in Scarlet” (1939) și “M33 in Andromeda” (1943) a format romanul Odiseea navei Space Beagle (1950).
În 1941, van Vogt a decis să devină sciitor full-time, părăsindu-și slujba de la Departamentul de Apărare Națională. Foarte prolific timp de câțiva ani, van Vogt a scris o serie de povestiri. În anii ’50, multe dintre ele au fost „aranjate” pentru a putea fi puse laolaltă în cadrul unor romane. Când au fost alăturate povestiri legate între ele (de ex. Războiul împotriva rulilor), rezultatul a fost un succes. Când nu (de ex. Quest for the Future), povestirile disparate aruncate laolaltă au dus la o intrigă lipsită de coerență.
Unul dintre cele mai cunoscute romane din această perioadă este Slan, serializat inițial în Astounding Science Fiction (septembrie – decembrie 1940). Folosindu una dintre temele care va deveni usuală pentru van Vogt, se povestește istoria unui supraom de 9 ani care trăiește într-o lume în care semenii săi sunt uciși de Homo sapiens.
Filozofia de după război
În 1944, van Vogt s-a mutat în Hollywood, California, loc în care scrierile sale au căpătat o nouă dimensiune după Al Doilea Război Mondial. Van Vogt a fost întotdeauna interesat de ideea unor sisteme de cunoaștere atotcuprinzătoare (similar meta-sistemelor actuale) – personajele din prima lui povestire folosesc un sistem numit ‘Nexialism’ pentru a analiza comportamentul extraterestru – și de semantica generală a lui Alfred Korzybski.
Pornind de la aceste concepte, van Vogt a scris trei romane: Lumea non-A și Jucătorii non-A în anii ’40 și Sfârșitul non-A în anii ’80. Non-A, sau logica non-aristoteliană se referă la capacitatea de a folosi intuiția și logica intuitivă în locul deducției logice, reflexive, condiționate.
Van Vogt a fost afectat de revelația politicilor de stat totalitariste care au apărut după Al Doilea Război Mondial. El a scris un roman mainstream a cărui acțiune se petrece în China comunistă, The Violent Man (1962), susținând că, pentru cercetările făcute la scrierea cărții, a citit 100 de cărți despre China. În această carte a încorporat viziunea sa asupra “tipului bărbaților violenți”, pe care îi descrie ca “bărbați care trebuie să aibă dreptate”, bărbați care „atrag imediat femeile” și despre care spune că sunt oamenii care “conduc lumea”.
În același timp, în ficțiunile sale, van Vogt a fost atras de monarhia absolută ca formă de guvernământ.[8] Așa s-a întâmplat, de exemplu, în seria Arsenalele din Isher, seria Mixed Men și în povestiri ca “Heir Apparent”, al cărei protagonist este descris ca un “dictator benevol”.
Van Vogt și-a sistematizat metoda de scris, folosind scene de aproximativ 800 de cuvinte acolo unde apărea o nouă complicație sau se rezolva ceva. Câteva dintre povestirile sale pun accentul pe rezolvările temporale, aceasta fiind o temă preferată a autorului. El a declarat că și-a însușit multe dintre tehnicile sale de scriere din trei cărți: “Narrative Technique” de Thomas Uzzell și “The Only Two Ways to Write a Story” plus “Twenty Problems of the Short-Story Writer“, ambele de John Gallishaw.[9]
Conform declarațiilor sale, multe dintre idei i-au venit în vis. De-a lungul vieții sale de scriitor a avut grijă să fie trezit din somn la fiecare 90 de minute, pentru a-și nota visele.[10]
În anii ’50, van Vogt s-a implicat pentru scurtă vreme în proiectele de dianetică ale lui L. Ron Hubbard. Van Vogt a lucrat în Los Angeles în cadrul unui precursor al bisericii scientologice a lui Hubbard, înainte de a se înstrăina de el și de metodele sale. Pentru câțiva ani s-a oprit din scris, susținând că este hărțuit și intimidat de acoliții lui Hubbard. În această perioadă s-a limitat la revizuirea povestirilor vechi, pentru a le pune laolaltă și a le transforma în romane: Star Cluster (1952), Războiul împotriva rulilor (1959), Bestia (1963) și cele două romane din ciclul “Linn”, inspirate (ca și seria Fundației a lui Asimov) de căderea imperiului roman. În anii ’60 a revenit la scris, în special la invitația lui Frederik Pohl, rămânând la Hollywood împreună cu a doua soție, Lydia Bereginsky, care a avut grijă de el până la moarte. În ultima parte a vieții, romanele sale au fost concepute și scrise ca opere unitare. Van Vogt a murit la Los Angeles pe 26 ianuarie 2000, de Alzheimer.
Recepție critică
Opiniile critice legate de calitatea operei lui van Vogt sunt extrem de variate.
Unul dintre primii critici a fost scriitorul Damon Knight. În eseul In Search of Wonder,[8] intitulat “Cosmic Jerrybuilder: A. E. van Vogt”, Knight a făcut remarca faioamsă că van Vogt “nu este uriaș; este un pigmeu care a învățat să folosească o mașină de scris prea mare.” Knight descrie Lumea non-A ca “una dintre cele mai proaste povestiri de science fiction care pretinde că e pentru adulți publicate vreodată.” Despre stilul de scris al lui van Vogt, Knight a spus:
Din punctul meu de vedere, van Vogt eșuează continuu în a fi scriitor din următoarele motive: 1. Intriga cărților sale nu rezistă în fața celei mai elementare analize. 2. Cuvintele și frazeologia alese de el sunt neîndemânatice și lipsite de sensibilitate. 3. Nu este capabil nici să vizualizeze o scenă, nici să creeze personaje reale.
„Dacă îți poți lăsa deoparte rațiunea – ceea ce pare foarte ușor pentru mulți dintre fanii lui van Vogt – îți va plăcea această carte.”
Knight și-a exprimat și dezacordul față de vederile politice ale lui van Vogt, remarcând că povestirile sale prezintă aproape invariabil monarhia absolută într-o lumină favorabilă.
Pe de altă parte, când scriitorul Philip K. Dick a fost întrebat [11] care scriitor de science fiction i-a influențat cel mai mult opera, el a răspuns:
„Am început să citesc SF pe la doisprezece ani și am citit cât de mult am putut, așa încât am citit orice autor care scria despre asta pe atunci. Dar nu există niciun dubiu despre cel care m-a fascinat cel mai mult, iar acesta este A.E. van Vogt. În scrierile sale există o calitate misterioasă, mai ales în Lumea non-A. Toate părțile acelei cărți nu stau laolaltă; toate ingredientele nu dau ceva coerent. La ora actuală, unii oameni critică asta, considerând-o dovadă de scriere neîngrijită, slabă. Dar pe mine m-a fascinat cel mai mult faptul că asta seamănă cu realitatea mai mult decât scrierile oricui din sau dinafara science fictionului.”
Dick l-a apărat pe van Vogt de criticile lui Damon Knight:
„Damon consideră că un univers în care oamenii cad prin podea este o dovadă de artă de slabă calitate. E ca și cum el ar vedea o povestire în același mod în care un diriginte de șantier vede construirea unei case. Dar realitatea este, de fapt, un talmeș-balmeș, iar asta o face captivantă. Întrebarea este: cât de frică îți este de haos? Și cât de confortabil te simți când totul e ordonat? Van Vogt m-a influențat atât de mult pentru că m-a făcut să apreciez calitatea haotică misterioasă a universului, de care nu trebuie să mă tem.”
Într-o recenzie din Transfinite: The Essential A.E. van Vogt, scriitorul science fiction Paul Di Filippo spunea:
„Van Vogt știa exact ce făcea în fiecare dintre scrierile sale de ficțiune. Nu prea găsești cuvinte de prisos în povestirile sale… Intrigile sale sunt minuni formate din piese care se întrepătrund, terminându-se deseori cu surprize și șocuri, pure subterfugii de paradigmă, care sunt printre conceptele cel mai greu de descris. Iar materialul intelectual prezent în ficțiunile sale, prețiozitățile și observațiile despre cultura și comportamentul oamenilor și extratereștrilor, reflectă o minte cercetătoare… Fiecare poveste conține un nou unghi, o pantă unică, care o face să iasă în evidență.[12]”
În The John W. Campbell Letters, Campbell spunea, “Eroul te prinde din primul paragraf, face un nod și te ține legat în toate paragrafele care urmează – inclusiv în ultimul.”[13][14]
Harlan Ellison (care a început să îl citească pe van Vogt în adolescență[15] scria: “Van a fost primul scriitor care a luminat călle limitate în care am fost învățat să văd universul și condiția umană.”[13]
„Multă vreme, nimeni nu l-a luat în serios ca scriitor pe van Vogt. Totuși, a fost citit și încă este. Ceea ce nimeni nu pare să fi sesizat este că van Vogt, mai mult decât orice alt scriitor de SF, este canalul prin care energia Gernsbackiană a primelor povestiri miraculoase a trecut prin epoca campbelliană, când stilurile primitive ale SF-ului erau respinse, ajungând în SF-ul zilelor noastre.”
„Van Vogt este un caz testat – de vreme ce o apologie sau analiză a SF-ului care nu îl ia în calcul ajunge să definească genul falsificându-l.”
Criticul literar american Fredric Jameson spunea despre van Vogt:
„…că opera lui van Vogt pregătește calea celui mai bun scriitor SF, Philip K. Dick, ale cărui romane și povestiri extraordinare sunt de neconceput fără deschiderea către materialele inconștientului și dinamica fanteziei lui van Vogt, fiind foarte diferite de ideologia estetică științifică a majorității contemporanilor săi (de la Campbell la Heinlein).[18]:315”
Totuși, van Vogt are și critici. De exemplu, Darrell Schweitzer cita în 1999 în New York Review of Science Fiction[19] un pasaj din nuveleta lui van Vogt “Star Cluster”, pe care o citea, remarcând:
„Aceasta e realitatea și logica unui băiețel care se joacă împreună cu soldățeii lui de jucărie într-o cutie cu nisip. Sunt mai tare ca tine. Am un miliard de nave spațiale! Sunt nou-nouțe. Mi-a luat doar 800 de ani să le creez. Iar aceasta este o povestire în care majoritatea echipajului sau are două creiere sau e robot – și chiar și emoțiile personajelor umane sunt programate sau șterse ca parte a intrigilor din cadrul intrigii. Pe lângă asta, Doc Smith a fost de un realism dur. Realitatea adultă nu este intersectată în niciun moment, deoarece van Vogt nu a fost capabil să scrie decât despre jocuri în nisip pentru băiețași, cu o anumită intensitate de adult. Este, cred, secretul fascinației bizare a lui van Vogt, la fel de groaznică precum e și scrierea sa și motivul pentru care face atât de des apel la Philip K. Dick, care a reușit să folosească personaje adulte și emoții în situații la fel de ciudate. Este de neînțeles cum acest gen de scriere este susținută de o minte aparent rațională și științifică, așa cum este John W. Campbell, când pare să contravină tuturor lucrurilor pentru care a militat Epoca de Aur.”
În 1980, van Vogt a primit “premiul Casper” (precursorul premiului canadian Aurora) pentru întreaga activitate.[21] În 1995 a primit premiul memorial Damon Knight la secțiunea Grand Master din partea Science Fiction Writers of America, stârnind o controversă legată de întârzierea cu care SFWA i-a acordat cel mai important premiu. Un scriitor de science fiction canadian a remarcat:
”Nu există niciun dubiu asupra faptului că van Vogt ar fi trebuit să primească acest premiu mult mai devreme – injustiția de a fi ignorat, în parte din cauza condamnabilei politici a SFWA, l-a deranjat atât de mult pe Harlan Ellison, un om cu o moralitate impecabilă, încât l-a determinat să desfășoare un lobby susținut pe Sci Fi Channel and elsewhere on van Vogt’s behalf.”[22]
În general, se consideră că acea “condamnabilă politică a SFWA” se referă la Damon Knight, fondatorul asociației, care detesta stilul și politica lui van Vogt, demolându-i întreaga reputație literară în anii ’50.[23]
Scriind în 1999 introducerea la Futures Past: The Best Short Fiction of A.E. van Vogt[15] Harlan Ellison a fost mai explicit:
” … cel puțin am reușit să fac suficientă gălăgie ca să îi aduc lui van Vogt premiul Grand Master din partea SFWA, care i-a fost decernat în timpul ceremoniei desfășurate în unul din ultimele momente în care mai era suficient de conștient încât să înțeleagă că, în sfârșit, adusă cu șuturi și strigăte, generația care a învățat din ceea ce el a făcut și a creat, “e pregătită să îi recunoască importanța”.”
”… erau aceiași care m-au asigurat că van Vogt nu va primi premiul Grand Master înaintea lui Damon Knight, deoarece Damon nu agrea opera lui van Vogt și chiar scrisese acel eseu care l-a ridiculizat pe Van și l-a supus oprobriului în decadele care au urmat. Și pentru că Damon este fondatorul SFWA, ar fi un afront pentru el ca Van să ia primul premiul. Nu știu dacă era sau nu așa, dar așa se spunea în branșă. Dar Damon a primit premiul Grand Master în 1994, iar Van în 1995. Cum se spune la televizor: coincidență sau conspirație?”
În 1996, van Vogt a primit aprecieri în două ocazii: Convenția Mondială de Science Fiction i-a acordat un premiu special pentru șase decenii de science fiction de aur, iar Science Fiction and Fantasy Hall of Fame l-a inclus printre cei patru inițatori ai ei.
Operele lui van Vogt au fost traduse în franceză de suprarealistul Boris Vian (Lumea non-A ca Le Monde des Å în 1958), fiind “văzute ca literatură importantă a școlii suprarealiste”.[24]
„Sturgeon a acceptat ideea morții. M-am gândit: ‘Ei bine, presupun că atunci când îmi va veni vremea, la fel voi păți și eu.’ Deoarece suntem conștienți că viața omului are un sfârșit. La ora actuală, am de gând să amân cât mai mult acest moment. Dar nu am la îndemână decât știința modernă, iar aceasta nu e chiar atât de ocupată…[13]”
Acest site utilizează cookie-uri pentru a-ți îmbunătăți experiența de navigare. Prin navigarea pe acest site, ești de acord cu utilizarea modulelor cookie de către noi.
